OPINIA STUDENȚEASCĂ. Doare să vezi poze în care tu nu exiști…

“Știi ce doare? Nu țipetele, nu cuvintele grele aruncate la nervi, nu ușile trântite. Doare liniștea aia rece în care nimeni nu te vede. Doare să stai lângă oameni care îți spun „familie” și să te simți, în același timp, complet în afara ei.

Doare să vezi poze în care tu nu exiști. Sau exiști, dar nu contezi. Un colț de umbră, un chip tăiat, o prezență pe care nimeni nu o caută. Și te uiți la ele și te întrebi dacă ai fost vreodată acolo cu adevărat sau doar ai învățat să te prefaci că aparții.

Știi ce doare? Să faci tot ce poți, în toate felurile în care știi, și tot să nu fie suficient. Să te frângi bucăți ca să-i ții pe alții întregi. Să-ți muști limba când ai vrea să urli. Să alegi să taci, deși în tine e furtună. Și nimeni să nu observe. Nimeni să nu întrebe. Nimeni să nu vadă.

„Rebela familiei.” Așa ți-au spus. De parcă ai ales să fii așa. De parcă ai vrut vreodată să fii cea pe care o dau ca exemplu de „așa nu”. Dar nimeni nu întreabă de ce. Nimeni nu vrea să știe ce te-a împins acolo, ce te-a schimbat, ce te-a făcut să ridici ziduri în loc să mai lași oameni să intre.

Pentru ei, e simplu: tu ești problema.

Pentru tine… tu ești doar cineva care a obosit. Ai obosit să explici. Ai obosit să demonstrezi. Ai obosit să iubești mai mult decât ești iubită. Și cel mai rău e că, în tot timpul ăsta, ai învățat să te schimbi. Nu în rău, cum cred ei. În bine. Ai devenit mai conștientă, mai atentă, mai sinceră. Ai învățat să nu mai rănești, chiar dacă ai fost rănită. Ai învățat să dai fără să aștepți. Ai învățat să fii om… într-un loc în care nimeni nu vede asta.

Și doare. Doare să știi că ai crescut, dar ai rămas blocată în ochii lor într-o versiune veche a ta. O etichetă care nu mai e adevărată, dar care nu dispare. Ca și cum orice ai face acum nu mai contează, pentru că ei au decis deja cine ești.

Știi ce mai doare? Faptul că, deși ai putea să pleci, nu o faci. Pentru că încă îți pasă. Pentru că încă iubești. Pentru că încă ai în tine speranța aia stupidă că, într-o zi, cineva o să te vadă cu adevărat. Că cineva o să spună: „am greșit.”

Dar zilele trec și nimic nu se schimbă.

Și atunci rămâi acolo, între dorința de a fi văzută și nevoia de a nu mai simți nimic. Îți strângi inima în tăcere și înveți să porți durerea ca pe ceva normal. Ca pe o parte din tine.

Nu vrei statui. Nu vrei aplauze. Nu vrei recunoaștere publică. Ai vrut doar să fii înțeleasă. Ai vrut doar să simți că ești suficientă. Ai vrut doar să fii iubită fără să trebuiască să te dovedești în fiecare zi.

Dar poate că cel mai greu adevăr e ăsta: uneori, oamenii care ar trebui să te vadă cel mai clar… sunt exact cei care nu vor să deschidă ochii.

Și rămâi tu. Cu tine. Cu durerea ta, pe care nimeni nu o vede. Cu bunătatea ta, pe care nimeni nu o înțelege. Cu schimbarea ta, pe care nimeni nu o recunoaște.

Și totuși… în ciuda a tot… tu încă alegi să nu devii rece. Încă alegi să nu rănești. Încă alegi să fii mai bună decât tot ce ai primit.

Și poate că nimeni nu spune asta.

Dar asta nu te face slabă. Te face incredibil de puternică”.

Codrea Anca-Denisa 

Studentă: Facultatea de Litere-Filosofie Anul 3

Facultatea de Științe Juridice-Drept Anul 1