Punct de vedere. În Parlament se numără voturi. România numără anii pierduți.

Ceasul parlamentarilor arată ora negocierilor. Ceasul României arată ora urgenței. Iar între cele două s-a adunat o întârziere pe care țara nu-și mai permite să o plătească.

Azi, în Parlament, se vor număra voturi. În România reală se vor număra facturi. Se vor calcula salarii, rate, taxe și costuri. Antreprenorii vor încerca să înțeleagă ce îi așteaptă. Familiile își vor calcula bugetele. Tinerii se vor întreba dacă viitorul lor mai încape aici. Iar contribuabilul va continua să finanțeze un stat despre care are tot mai des impresia că îi cere să fie mai eficient decât este statul însuși. Aceasta este ruptura pe care niciun discurs parlamentar nu o mai poate ascunde. România și politica ei par să trăiască după două ceasuri diferite.

Ceasul puterii

Ceasul politic măsoară mandate, majorități, negocieri, funcții, ministere și următoarele alegeri. Ceasul cetățeanului măsoară altceva. Cât mai costă viața? Cât mai rămâne din salariu? Cât de predictibile vor fi taxele? Cât durează până când un drum promis devine drum construit? Cât așteaptă un pacient? Cât valorează o oră pierdută la ghișeul unui stat care vorbește de ani întregi despre digitalizare? Și, poate cea mai dureroasă întrebare: câți ani mai putem pierde?

Pentru că adevărata datorie a României nu este doar cea înscrisă în contabilitatea publică. Există și o datorie acumulată din reforme amânate, investiții întârziate, administrație supradimensionată, promisiuni reciclate și decizii dificile împinse mereu către următorul guvern. Iar această datorie se plătește tot de societate.

România nu mai are nevoie de încă o fotografie de familie

După vot vor exista probabil imagini, declarații și formule solemne despre stabilitate și responsabilitate. Dar România nu duce lipsă de fotografii cu guverne. Duce lipsă de continuitatea rezultatelor. Un guvern nu devine bun pentru că a primit suficiente voturi. O majoritate nu devine performantă pentru că este suficient de mare. Iar stabilitatea politică nu valorează mare lucru dacă înseamnă doar stabilitatea funcțiilor într-o țară în care regulile economice se schimbă, investițiile întârzie și cetățeanului i se cere mereu încă puțină răbdare. România nu are nevoie doar de un guvern care să reziste. Are nevoie de un stat care să funcționeze. Diferența este enormă.

Înainte să ceară sacrificii, statul trebuie să arate propriile sacrificii

Există o întrebare simplă pe care orice guvern ar trebui să o poată primi fără iritare: Ce ați tăiat din risipa statului înainte să cereți mai mult de la cetățean? Nu din investiții. Nu din educație. Nu din sănătate. Din risipă.

Câte instituții inutile au dispărut? Câte structuri redundante au fost comasate? Câte sinecuri au fost eliminate? Câte companii de stat au început să fie administrate după criterii reale de performanță? Câte proceduri au fost simplificate? Câte privilegii au fost reconsiderate? Câte cheltuieli au fost evaluate după rezultate?

Acestea nu sunt întrebări radicale. Sunt întrebări normale într-un stat care pretinde responsabilitate fiscală de la cetățenii săi. Pentru că există o regulă morală elementară a guvernării: nu poți cere contribuabilului o gaură nouă la curea în timp ce statul refuză să-și verifice propria garderobă.

Economia reală nu participă la negocierile politice

Un antreprenor nu poate convoca un plen pentru a amâna plata salariilor. O familie nu poate adopta o ordonanță prin care rata să dispară pentru șase luni. Un pensionar nu poate negocia cu farmacia prețul medicamentelor în funcție de calendarul electoral. În economia reală, nota de plată vine la termen. Numai politica pare să fi dobândit privilegiul de a muta permanent scadența problemelor.

Dar problemele amânate nu dispar. Se capitalizează. Fiecare reformă amânată devine mai scumpă. Fiecare investiție întârziată înseamnă oportunități pierdute. Fiecare generație care pleacă înseamnă mai puțini oameni care vor construi România de mâine. Iar fiecare promisiune încălcată mai retrage puțin din capitalul de încredere al statului.

Nu mai întrebați doar câte voturi are Guvernul

Întrebarea aceasta interesează politica. România ar trebui să pună alte întrebări. Câte reforme poate face? Câte investiții poate termina? Câte cheltuieli inutile poate elimina? Câtă predictibilitate poate oferi economiei? Cât de repede poate transforma administrația din obstacol în serviciu? Câți bani publici poate cheltui cu rezultate măsurabile? Și, mai ales: cât adevăr poate spune societății atunci când deciziile sunt dificile?

Un guvern matur nu promite că nu va exista durere. Explică de ce este necesară o măsură, cine suportă costul, pentru cât timp și ce schimbă statul în propria funcționare. Sacrificiul fără reformă nu este strategie. Este doar o factură.

Azi se votează un Guvern. De mâine începe examenul.

Azi, pentru câteva ore, centrul României politice va fi Parlamentul. Se vor număra voturile. Se vor fotografia învingătorii și învinșii momentului. Vor exista declarații. Apoi luminile se vor stinge. Și România va rămâne cu aceleași probleme care existau înaintea votului.

Atunci începe examenul adevărat. Nu în Parlament, ci în economie, în spitale, în școli, în administrație, pe șantiere, în firme, în buzunarul contribuabilului și în încrederea unei societăți care a auzit suficiente promisiuni încât să nu mai fie impresionată de ele.

România nu mai poate trăi după ora partidelor

Democrația presupune negociere. Politica presupune compromis. Dar guvernarea presupune rezultat. Aici ar trebui trasă linia. Pentru că o țară nu este administrată pentru confortul unei coaliții, ci pentru viitorul cetățenilor săi.

Parlamentarii pot avea calendare politice. Partidele pot avea strategii electorale. Liderii pot avea calcule. Dar România are un singur lucru pe care nu și-l mai permite: să piardă timp.

Mâine, în Parlament, câteva sute de oameni vor privi tabela electronică și vor aștepta rezultatul unui vot. În același timp, milioane de români își vor vedea de viață. Vor munci, vor produce, vor plăti taxe, vor crește copii, vor conduce firme, vor îngriji bolnavi, vor preda în școli. Și unii își vor face din nou bagajele.

Poate că înaintea fiecărui vot important ar trebui să existe, simbolic, un ceas mare în sala Parlamentului. Nu pentru a le spune aleșilor cât timp mai au până la următoarea pauză, ci pentru a le aminti cât timp a pierdut deja România.

Pentru că în Parlament se pot renegocia majorități, se pot schimba miniștri, se pot reface coaliții și se pot recupera voturi. Dar anii pierduți de o țară nu se mai votează încă o dată.

Gheorghiță Țibuleac
(Corespondent Ocna Șugatag)