POVESTIRILE LUI PAUȘENIUC. Când iernile aveau gust de aventură…

Dintre multele jocuri ale copilăriei, cele de iarnă mi-au rămas cel mai viu întipărite în memorie. Poate pentru că atunci iernile erau ierni adevărate. Zăpada ajungea uneori până la genunchi, ba chiar mai sus, iar gerul era atât de aspru încât îți înroșea obrajii și îți făcea nările să se lipească una de alta la fiecare inspirație. Apele înghețau bocnă, iar satul părea desprins dintr-o poveste albă. Din coșurile caselor se ridicau fuioare de fum albăstrui, care se înălțau alene spre cerul cenușiu și se risipeau peste acoperișurile încărcate de zăpadă, răspândind în aer mirosul familiar de lemn ars și căldură de cămin.

Oamenii făceau cărări pe ulițe și prin curți, croindu-și drum prin nămeții uriași, iar noi, copiii, aveam adesea impresia că ne aflăm într-un adevărat labirint de zăpadă. Alergam pe acele poteci înguste, ne ascundeam după troiene și transformam fiecare colț al satului într-un loc de aventură și joacă.

Iarna nu însemna însă doar joacă. Pentru oamenii satului era și vremea muncilor de interior, a șezătorilor și a pregătirii materialelor necesare pentru hainele și țesăturile gospodăriei.

Îmi amintesc și astăzi de „jirebdiile” puse la zvântat pe târnațurile caselor de la Dunca, de la Voacon, de la Mnicu Vilii și de la multe alte gospodării. Jirebdiile erau sculuri mari de fire, făcute pe rășchitor din fuiorul tors de femei în lungile seri de iarnă. După aceea, firele erau pregătite pentru țesutul în război.

În acele vremuri se folosea multă pânză din cânepă, iar mai târziu și din in. Din aceste materiale se confecționau cămăși, ștergare, fețe de masă, cearșafuri și multe alte obiecte indispensabile vieții de zi cu zi.

Pe atunci nu existau mașini de spălat în sat. Totul se făcea manual, după metode moștenite din generație în generație. Femeile pregăteau săpun de casă din grăsime de porc, sodă caustică și sare grunjoasă. Unele adăugau frunze de mentă, pelin, salvie sau lavandă pentru un miros mai plăcut. Săpunul era folosit atât pentru igiena personală, cât și pentru spălarea hainelor. Datorită grăsimii din compoziție, pielea rămânea fină și catifelată, iar celelalte ingrediente asigurau o curățare eficientă.

Pentru albirea pânzei și a hainelor se folosea leșia, preparată din cenușa rezultată după arderea lemnelor în sobă. Rufele erau lăsate la înmuiat în această soluție, apoi erau transportate cu sania la vale, pentru limpezire. Dacă apa era înghețată, bărbații spărgeau gheața sau decupau porțiuni întregi pentru a crea locuri unde femeile puteau clăti rufele.

La fiecare casă exista câte un „scaun de lăut” și un mai din lemn. Scaunul de lăut era înalt și alungit, special construit pentru această activitate. După ce erau scoase din leșie, hainele erau așezate pe scaun și bătute cu maiul pe toate părțile pentru a elimina murdăria și resturile de leșie din țesătură. Urma apoi limpezirea în apa limpede a văii. Bărbații își ajutau nevestele să stoarcă rufele și fuiorul de cânepă, după care le transportau acasă și le întindeau pe ruda de lemn fixată între stâlpii târnațurilor. În gerul iernii, hainele înghețau aproape instantaneu. Totuși, când erau aduse în casă, răspândeau un miros proaspăt și plăcut, iar uscarea lor se făcea surprinzător de repede.

După uscare, femeile puneau firele pe vârtelniță și făceau gheme. Apoi firele erau întinse pe urzoi pentru a pregăti urzeala necesară războiului de țesut. În lunile februarie și martie începea țesutul propriu-zis, una dintre cele mai importante activități ale gospodăriei tradiționale.

Noi, copiii, priveam toate aceste îndeletniciri ca pe ceva firesc. Nu realizam atunci câtă muncă, răbdare și pricepere se ascundeau în spatele fiecărei cămăși, al fiecărui cearșaf sau ștergar. Astăzi, privind în urmă, înțeleg că acele gesturi simple alcătuiau o adevărată cultură a satului, o lume în care nimic nu se irosește și în care aproape tot ceea ce era necesar traiului se realiza în propria gospodărie.

„După-amiezile erau, însă, numai ale noastre…”

Când gerul se mai domolea, ne luam săniile și porneam spre locul nostru preferat, Valea Bârsăului (cunoscută astăzi sub numele de pârâul Bortura). Derdelușul nu era lung, dar pentru noi era suficient să ne umple de bucurie și adrenalină. Porneam în viteză din apropierea casei lui Micaș și alunecam până pe gheața de pe vale, convinși că trăim cele mai mari aventuri și că nimeni nu ne putea întrece în curaj.

Când aveam norocul să primim aprobarea părinților, mergeam pe pârtiile cele mari: la Mitrucu, pe Ulița Ungurilor, unde ne aștepta vărul Loțica și fratele lui Nicu, Ionelu Șefului, Valeru lui Micaș și mulți alți copii, sau la Macarie. Fiecare avea farmecul ei. Ulița Ungurilor era cea mai lungă, iar pârtia de la Macarie era cea mai periculoasă. Dacă uitai să pui piciorul jos la timp pentru a vira, riscai să ajungi direct în râpă, lucru deloc recomandat pentru sănătatea unui copil.

Cel mai frumos era însă la Mitrucu. Acolo nu circulau nici căruțe, nici sănii trase de cai, nici mașini. Era împărăția copiilor. Veneau băieți și fete din tot satul, iar veselia răsuna peste tot. Pe la mijlocul pârtiei exista un prag natural, un fel de trambulină improvizată. Când coborai cu viteză și ajungeai acolo, sania se desprindea pentru câteva clipe de pământ. Zburam câțiva metri prin aer și aveam impresia că putem cuceri lumea. Nu de puține ori însă, după aterizare, sania se transforma într-o adevărată „plăcintă” de lemne și fiare, spre amuzamentul general. Râsete, strigăte și chiote de bucurie – acesta era fundalul sonor al fiecărei după-amiezi de iarnă.

Eu aveam o sanie de fier cu șezut din scânduri de brad. Tata îi montase în spate un fel de rezemătoare care semăna cu un coș. Acolo puneam o pătură sau o pernă și o așezam pe sora mea, Marinela, mai mică decât mine cu cinci ani. Nu o lăsam să se dea singură cu sania, dar o plimbam mândru pe uliță, ca un vizitiu responsabil.

Când nu mergeam la săniuș, coboram la vale, unde gheața era întinsă și lucioasă. Cum patine adevărate nu aveam, ni le confecționam singuri. Dintr-o scândură decupam forma tălpii, iar dedesubt băteam două sârme groase care țineau loc de lame. Cu niște curele și un băț folosit pe post de închizătoare improvizată, patinele deveneau perfect funcționale – cel puțin în mintea noastră.

Înarmați cu bețe de salcâm prevăzute cu câte un cui ascuțit la vârf, organizam curse și concursuri pe gheață. Alteori încingeam adevărate meciuri de hochei. Pucul era o simplă cutie de pateu umplută cu zăpadă, iar crosele erau niște bețe strâmbe sau prevăzute cu câte o scândurică bătută la capăt. Porțile erau făcute din orice găseam prin apropiere.

Jucam cu băieții mai mari: Nelu lui Todor, Viorelu Voacon, Văsălică lui Micaș și bunul meu prieten Vasile Dunca. Pentru noi erau adevărate campionate mondiale. Fiecare gol era sărbătorit ca o mare victorie.

Dar copilăria nu era făcută doar din râsete. Uneori ne oferea și lecții pe care nu le uitam niciodată.

Într-una dintre ierni, spre sfârșitul sezonului, ne-am adunat cu toții la vale pentru o nouă zi de joacă. Temperaturile crescuseră, iar gheața începea să se subțieze. Trebuia testată.

Vasile Maxim, cel mai mare dintre noi, a privit atent întinderea albă și a spus cu gravitatea unui comandant de expediție polară:

— După cum vedeți, gheața e mai subțire. Trebuie să vedem dacă ne ține. Cine se oferă să încerce?

S-a lăsat o tăcere adâncă.

— Eu m-aș duce, dar sunt mai greu. Cred că ar fi mai bine să meargă Mircea. E cel mai mic și cel mai ușurel.

M-am umflat imediat în pene. Fusesem ales!

— Bineînțeles că mă duc! am răspuns cu voce tare.

Numai că inima îmi era cât un purice.

Ne-am așezat în șir indian. Eu în față, iar ceilalți în spate, Vasile Maxim, Dunca, Mărioara Ene, Felicia, Doina lui Voacon și nu mai țin minte cine, toți ținându-se de mâini. Înaintam încet. Sub noi se vedea apa mișcându-se în valuri mici.

Un pas.

Încă unul.

Și încă unul…

Apoi s-a auzit pocnetul.

Crac!

Gheața a cedat.

Într-o fracțiune de secundă m-am trezit în apă până la brâu.

Panică.

Strigăte.

Agitație.

Apa era atât de rece încât parcă mi-a tăiat respirația. Colegii m-au tras cu greu afară și m-au așezat pe un petic de gheață mai sigur.

Inventarul pagubelor a fost rapid: pantalonii leoarcă, ciorapii și chiloții îmbibați cu apă, ghetele pline, puloverul și haina ude. Eu clănțăneam deja din dinți ca o moară stricată.

— Repede, să-l ducem acasă! a decretat Mărioara Ene. Toată delegația m-a escortat până la poartă. Însă nimeni n-a avut curajul să intre în curte, de teamă să nu fie tras la răspundere pentru incident.

Eu am intrat glonț în casă. M-am dezbrăcat la „poziția nud”, m-am așezat în fața sobei și, după ce m-am uscat bine, am îmbrăcat haine curate.

Am scăpat doar cu o zdravănă muștruluială.

Privind acum în urmă, îmi dau seama că aveam puține lucruri, dar o imaginație fără margini. Nu aveam patine adevărate, nici echipamente moderne, nici telefoane care să ne țină ocupați. Aveam însă zăpadă, gheață, câțiva prieteni buni și o dorință uriașă de aventură.

Poate de aceea iernile copilăriei par astăzi atât de frumoase. Nu pentru că erau mai ușoare, ci pentru că fiecare zi aducea o poveste pe care merită să o depeni peste ani, cu un zâmbet în colțul gurii.

Mircea Paușeniuc