POVESTIRILE LUI PAUȘENIUC. Cum i-am „salvat” viața vecinei mele Felicia

Era o zi de vară, din acelea în care și câinii stăteau cu limba scoasă la umbră, iar singurul loc unde mai puteai supraviețui era valea satului. Valea noastră. Mica noastră „Mare Neagră”, varianta rurală, fără șezlonguri, fără hoteluri și fără porumb fiert la suprapreț.

Pe vremea aceea, marea era ceva exotic. O vedeai în vederi sau la televizor, dacă aveai noroc. Părinții n-aveau bani să ne trimită în vacanțe, iar cu toată familia era aproape imposibil de mers. Așa că ne făceam vacanțele la vale: intrare gratuită, apă rece de izvor și distracție cât cuprinde.

Și ce vale aveam! Curată lună. Nu pluteau PET-uri, nu veneau dejecții pe canalizare, nu existau ambalaje colorate pe maluri. Dacă apărea vreun ciob, noi, copiii, făceam imediat „brigadă ecologică”. Fără proiecte europene și fără afișe motivaționale.

Într-una dintre acele zile caniculare, eu, Felicia și încă vreo câțiva copii de pe uliță ne-am dus la scaldă. După ce ne-am bălăcit bine și ni s-au încrețit degetele ca prunele uscate, am decis că merit și eu o pauză de om important. Ținta mea: un ciot zdravăn de răchită bătrână, perfect pentru uscat la soare și contemplat viața.

Numai că… surpriză!

Ciotul era ocupat.

Și nu de oricine, ci de Felicia — sau Feli, cum îi spuneam noi — o mogâldeață de vreo 5-6 ani, încăpățânată cât tot satul la un loc.

M-am apropiat cu autoritatea specifică băieților care cred că lumea li se cuvine:

— Du-te mai încolo și fă-mi loc să stau și eu!

Feli nici n-a clipit.

— Nu mă duc. Ciotul e în ograda noastră și e al meu.

Replica asta m-a lovit direct în orgoliu. Cum adică „al ei”? De parcă avea act de proprietate pe răchită!

Am ridicat miza:

— Du-te mai încolo sau te arunc în apă!

— Ți-am spus că nu mă duc!

În acel moment s-a activat în mine viteazul neamului. Fără negocieri, fără diplomație, fără proces-verbal. Am împins-o.

Feli a căzut direct în apă cu un „pleosc” sănătos și a rămas exact cum picase: în patru labe, nemișcată.

Eu, satisfăcut de victorie, m-am instalat pe ciot ca un boier medieval care tocmai cucerise cetatea.

Doar că, după câteva secunde, am observat ceva ciudat.

Pulovărașul roz al Feliciei începea să se umfle în apă ca o meduză eșuată… iar ea nu făcea nicio mișcare.

La început am crezut că se uită după pești.

După încă două secunde, mi-a înghețat sângele.

„Aoleu… dacă am omorât fata?!”

Cu un curaj demn de filmele de acțiune, am sărit instantaneu în apă și am salvat victima de la o moarte aproape sigură… în apă până la brâu.

Adevărul e că valea nu era adâncă deloc. Mie îmi ajungea doar până la brâu. Dar probabil Feli se speriase atât de tare, încât intrase în modul „statuie”.

Am apucat-o zdravăn și am tras-o la mal. Când am ridicat-o, a dat puțin din „aripi”, și-a dat ochii peste cap teatral și apoi și-a revenit complet.

Misiune îndeplinită.

Viață salvată.

Erou local.

Numai că adevărata problemă abia atunci începea.

Puloverul roz era leoarcă.

Iar maică-sa era plecată la CAP, la cules de in pe „Dealul Rojoaiei”. Dacă venea acasă și vedea minunăția aia udă… urma să existe o altă victimă. Și probabil eram eu.

Așa că întreaga noastră echipă de salvare s-a mobilizat urgent pentru cea mai importantă operațiune a zilei: uscarea puloverului înainte să vină tanti Ana, mama Feliciei.

L-am întins la soare, l-am sucit, l-am păzit ca pe steagul țării și, printr-un miracol specific copilăriei de la sat, am rezolvat situația.

Dar, sincer să fiu, eu am rămas până azi cu convingerea că atunci, în ziua aceea toridă, am salvat o viață.

Iar de atunci, la diferite întâlniri cu Felicia și cu vecinii, simt nevoia morală să-i reamintesc:

— Să nu uiți niciodată cine te-a scos dintre valuri!

Ea râde.

Eu râd.

Dar undeva, în sufletul meu, încă trăiește salvamarul legendar de pe valea copilăriei.

Mircea PAUȘENIUC