POVESTIRILE LUI PAUȘENIUC. O zi de poveste, pe crestele Maramureșului – la un pas de cer, pe Vârful Poloninca

Era o zi obișnuită, până când telefonul a început să sune. M-am uitat la ecran: Andrei, prietenul meu.

— Alo, da!

— Salut! Ai chef de o excursie?

— Ce excursie?

— Într-un loc în care n-ai mai fost niciodată. Un loc încântător, în vârf de munte.

— Zi-i unde!

— În Bistra. Am un prieten care-i brigadier silvic sau șef de district, nu mai știu exact. Trebuie să-i duc ceva și m-a invitat să facem o excursie până în vârful munților, aproape de granița cu Ucraina. Vii?

— Fac un duș, mă bărbieresc și vin!

Și uite așa, fără prea multe planuri și fără să bănuim ce ne așteaptă, o zi obișnuită s-a transformat într-o aventură pe care o s-o păstrăm multă vreme în amintire.

La drum, spre necunoscut

Am pornit la drum împreună cu Andrei și fiul său, Alex, lăsând în urmă Fărcașa și Buzeștiul  și îndreptându-ne spre ținuturile pitorești ale Maramureșului. Traseul ne-a purtat prin Cavnic, Budești, Călinești, Văleni, Strâmtura sau Petrova, fiecare localitate adăugând câte o imagine frumoasă acestui drum printr-un Maramureș autentic, cu sate risipite pe văi, gospodării îngrijite, dealuri domoale și munți care se ridicau tot mai semeți în depărtare. Pe măsură ce înaintam, peisajul devenea tot mai sălbatic, iar gândul că urma să ajungem într-un loc în care nu mai fusesem niciodată îmi stârnea curiozitatea. Nu știam exact ce ne așteaptă, dar tocmai asta făcea călătoria mai interesantă.

În cele din urmă, am ajuns la Bistra. După ce ne-am rătăcit vreo trei-patru kilometri prin sat, căutând drumul spre destinație, am ajuns, în sfârșit, la cabana lui Liviu, prietenul lui Andrei.

Ne-a întâmpinat împreună cu toată familia, cu ospitalitatea aceea caldă, specifică oamenilor locului, care te fac să te simți binevenit încă de la primii pași.

Pe masă ne aștepta un adevărat festin: un platou generos cu bunătăți din carne și brânzeturi, alături de păstrăvi proaspăt scoși din bazinul propriu și pregătiți pe grătar. Mirosul îmbietor al bucatelor se împletea cu aerul curat de munte, iar atmosfera era una de sărbătoare, de parcă ne cunoșteam cu toții de-o viață. Andrei, care nu merge niciodată undeva cu mâna goală, venise pregătit să-și cinstească prietenii cu bunătăți de la Andy Bistro: pizza făcută la restaurant, preparate crispy, burgeri, vin și pălincă.

Așa am început ziua: cu mese îmbelșugate, povești, voie bună și promisiunea unei aventuri montane despre care încă nu știam cât de spectaculoasă avea să fie.

Cu mașina, spre înălțimi

După ce am mâncat pe săturate, Liviu ne-a invitat în Toyota lui de teren și am pornit spre munte, pe un drum forestier destul de bun la început. Mașina înainta printre copaci, iar aerul devenea tot mai răcoros și mai proaspăt. Pădurea ne înconjura din toate părțile, cu brazi înalți, trunchiuri drepte și umbre adânci, în care lumina soarelui pătrundea doar pe alocuri, sub forma unor raze aurii.

Numai că liniștea excursiei avea să fie întreruptă curând de un drum care ne-a pus serios la încercare.

După câțiva kilometri, am început urcușul pe o pantă abruptă, pe un drum forestier pe alocuri atât de desfundat, încât aveai impresia că te afli într-un carusel. Mașina se legăna când într-o parte, când în cealaltă, roțile căutându-și aderența printre șleauri, pietre și denivelări.

Andrei stătea țanțoș pe locul din față, de parcă era la Cinema, în timp ce noi, cei din spate, ne luptam să ne păstrăm echilibrul și să nu ne transformăm în pasageri acrobați.

La un moment dat, Liviu a cuplat tracțiunea integrală, iar Toyota a început să urce cu o siguranță care nouă, celor mai puțin obișnuiți cu asemenea drumuri, ni se părea aproape neverosimilă.

Panta era atât de abruptă, încât, privind pe geam în jos, vedeam mai degrabă vârfurile brazilor și fundul văii decât drumul și curbele pe care urcam. Era unul dintre acele momente în care admiri priceperea șoferului, dar, în același timp, te întrebi dacă n-ar fi fost mai înțelept să rămâi acasă, în fotoliul tău comod.

Doamne ferește de o răsturnare!

Ne țineam cu toții bine, fiecare de ce puteam, încercând să ne păstrăm calmul, deși fiecare zdruncinătură ne amintea că muntele nu se lasă cucerit chiar atât de ușor.

Și totuși, dincolo de emoții, era ceva fascinant în această ascensiune. Pădurea devenea tot mai deasă pe alocuri, apoi se deschidea brusc, lăsând să se întrevadă hăuri împădurite și culmi care păreau să se ridice unele din spatele celorlalte, până departe, spre zarea albastră.

Întâlniri cu sălbăticia

La un moment dat, o căprioară și-a făcut apariția chiar în „traficul” nostru montan. S-a oprit pentru câteva clipe, ne-a privit cu o curiozitate liniștită, apoi și-a văzut de drum, dispărând grațios printre copaci.

A fost o întâlnire scurtă, dar minunată. În lumea ei, noi eram doar niște musafiri zgomotoși, veniți să tulburăm pentru câteva clipe liniștea pădurii.

Liviu, obișnuit cu asemenea locuri după mai bine de cincisprezece ani petrecuți în slujba pădurii, ne povestea despre întâlnirile sale cu urșii, lupii și mistreții. Pentru el, asemenea experiențe făceau parte din viața de zi cu zi. Pentru noi, cei veniți „de la șes”, poveștile aveau un efect ceva mai puternic.

În timp ce ascultam, fiecare își făcea propriile calcule.

Ce naiba facem dacă ne întâlnim cu ursul? Fugim? Ne urcăm într-un copac? Ne prefacem că suntem morți?

Greu de decis, mai ales când toate variantele par desprinse dintr-un film de aventură!

Ne uitam cu coada ochiului spre pădure, sperând ca stăpânii ei să rămână la treburile lor, iar noi să ne putem continua excursia fără alte surprize.

Dar poate tocmai asta înseamnă să ajungi cu adevărat în mijlocul naturii: să simți că nu ești stăpânul locului, ci doar un oaspete într-o lume veche, liberă și fascinantă.

Vârful Poloninca – deasupra norilor

După un urcuș care nouă ni s-a părut nesfârșit, am ajuns, în sfârșit, la peste o mie de metri altitudine, pe Vârful Tocarnea.

Și atunci s-a întâmplat acel lucru pentru care orice drum greu merită parcurs: muntele ni s-a dezvăluit în toată splendoarea lui.

În fața ochilor ni s-a deschis un peisaj de vis, o panoramă grandioasă, în care pădurile se întindeau cât vedeai cu ochii, văile adânci se pierdeau printre culmi, iar munții se înșirau în depărtare, asemenea unor valuri uriașe, împietrite într-o mare verde-albăstruie.

Aerul era curat și răcoros, iar liniștea locului avea ceva solemn. Nu se auzea decât foșnetul discret al vântului și, din când în când, câte un sunet venit din pădure. Norii albi se rostogoleau leneș peste văi, acoperind și descoperind culmile, iar noi aveam senzația că ne aflam la granița dintre două lumi: una a pământului, cu pădurile și prăpăstiile sale, și alta a cerului, în care norii pluteau la picioarele noastre.

Nu departe se ridica semeț Vârful Pop Ivan, cu cei 1.937 de metri ai săi, una dintre culmile impunătoare ale Munților Maramureșului. Privindu-l, înțelegeai cât de mici suntem în fața naturii și cât de generoasă poate fi aceasta cu cei care au răbdarea să-i descopere frumusețile.

Toată teama de pe drumul de urcare, toate zdruncinăturile și toate momentele în care ne încleștasem mâinile de grilajul mașinii au fost uitate într-o clipă. Abia atunci mi-am dat seama cât de tare mă dureau mâinile, pe care le ținusem încordate aproape tot drumul. Dar cine se mai gândea la durere când în fața ochilor se desfășura un asemenea spectacol?

Pădurile nesfârșite, văile adânci, versanții abrupți și vegetația specifică zonelor montane înalte alcătuiau un tablou de o frumusețe sălbatică. Iar jocul norilor albi, care treceau peste creste și se adunau în văi, completa peisajul cu o magie greu de descris în cuvinte.

Era unul dintre acele locuri în care simți nevoia să taci pentru câteva clipe și doar să privești.

Andrei era fascinat. Se vedea limpede că locul îl cucerise.

Ema, fiica lui Liviu, și prietena sa, Rebeca, au început adevărate sesiuni foto, încercând să surprindă frumusețea locului din toate unghiurile. Luca, băiatul lui Liviu, elev în clasa a treia, făcea și el fotografii, deși entuziasmul lui părea ceva mai temperat. Eu și Alex ne-am alăturat grupului de fotografi amatori, fiecare încercând să păstreze pe telefon o bucățică din acel peisaj extraordinar.

Pentru că unele locuri sunt atât de frumoase, încât ai impresia că nicio fotografie nu le poate reda cu adevărat măreția.

Liviu, în schimb, a profitat de răgaz pentru a explora împrejurimile în căutare de ciuperci. A dispărut printre copaci și s-a întors după vreo jumătate de oră, victorios și mândru nevoie mare, cu trofeul zilei: fix o ciupercă!

Atâta trudă pentru o singură ciupercă! Dar, la urma urmei, fiecare cu satisfacțiile lui. Noi ne întorseserăm cu zeci de fotografii și amintiri, iar el cu o captură demnă de o poveste spusă la gura sobei.

Și poate că tocmai această simplitate face farmecul vieții la munte: să te bucuri de lucruri mici, de aer curat, de o plimbare prin pădure și de darurile pe care natura ți le oferă, fără să-i ceri prea mult.

Înapoi la cabană, la păstrăvii lui Liviu

Drumul de întoarcere a fost ceva mai ușor, probabil și pentru că, de data aceasta, știam la ce să ne așteptăm. După ce am ajuns la cabană și ne-am mai odihnit puțin, a venit vremea unei alte aventuri, de data aceasta cu mult mai puține zdruncinături: pescuitul.

Liviu ne-a dus la bazinul său de păstrăvi, despre care ne-a povestit că l-a populat cu în jur de cinci mii de exemplare. Nu era vorba despre un simplu iaz decorativ, ci despre o adevărată gospodărie piscicolă, amenajată și îngrijită cu multă muncă și pricepere. Apa rece de munte intra într-un capăt al bazinului și ieșea prin celălalt, asigurând circulația și oxigenarea necesară peștilor. Liviu ne-a explicat că păstrăvii nu sunt hrăniți cu nimic artificial, iar apa curată și curgătoare contribuie la menținerea unui mediu cât mai apropiat de cel natural.

Privind apa care se mișca necontenit și luciul ei în care se reflectau cerul și vegetația din jur, înțelegeai că o asemenea activitate presupune mult mai mult decât pare la prima vedere. Este nevoie de grijă permanentă, de experiență și de multă muncă.

Nici aici, însă, natura nu-l scutea pe Liviu de provocări. Vidrele, adevărați hoți pricepuți ai lumii acvatice, mai dădeau câte o lovitură, spre disperarea gospodarului. Noroc cu câinii care patrulau neobosiți pe marginea bazinului, încercând să țină musafirii nepoftiți la distanță.

Și, ca și cum vidrele n-ar fi fost de ajuns, ne-a povestit că, într-o zi, până și un urs venise să se răcorească în bazinul cu pești!

M-am gândit imediat că, dacă noi ne temuserăm de urs pe drumul spre vârf, el probabil că venise aici fără nicio emoție, convins că găsise piscina perfectă pentru o zi călduroasă.

A început apoi partida de pescuit.

Alex a aruncat undița, Andrei și-a încercat și el norocul, iar păstrăvii, parcă nerăbdători să participe la spectacol, au început să tragă unul după altul. Nu trecea mult și câte unul ajungea în cârlig, spre satisfacția pescarilor, care deveniseră dintr-o dată foarte concentrați și competitivi.

Era o atmosferă cu totul diferită de cea de pe munte. După emoțiile urcușului și uimirea provocată de panorama de pe Tocarnea, ne bucuram acum de un moment relaxant, în jurul apei, cu glume, exclamații și bucuria simplă a unei partide de pescuit reușite.

Liviu a eviscerat rapid păstrăvii prinși și i-a dăruit lui Andrei, ca un adevărat gospodar și prieten generos.

Iar înainte de plecare, ne-a lansat o invitație care suna aproape ca o promisiune: să revenim pentru o nouă aventură, de data aceasta cu înnoptare direct pe munte, în cort, și cu masa pregătită în mijlocul naturii.

Recunosc, ideea are un farmec aparte. Să adormi sub cerul înstelat, departe de luminile satului , să asculți foșnetul pădurii și să te trezești dimineața în aerul rece al muntelui, cu primele raze de soare mângâind crestele… Ce poate fi mai frumos pentru cineva care iubește natura și libertatea?

Desigur, cu condiția să nu ne trezim cu ursul drept vecin de cort!

O zi care va rămâne în amintire

Așa s-a încheiat o zi începută cu un simplu telefon și o invitație spontană la excursie. O zi în care am descoperit un colț de Maramureș de o frumusețe aparte, am urcat pe drumuri care ne-au pus la încercare curajul, am privit munții deasupra norilor, am întâlnit sălbăticia prin ochii celor care o cunosc și ne-am bucurat de ospitalitatea unor oameni minunați.

Au fost emoții, puțină teamă, multă uimire, mâncare bună, povești și hohote de râs. Au fost păduri nesfârșite, văi adânci, creste semețe și nori care păreau să plutească la picioarele noastre. Au fost păstrăvi prinși cu entuziasm și o ciupercă devenită, probabil, trofeul oficial al zilei.

Dar, mai presus de toate, au fost oameni frumoși, prietenie sinceră și bucuria de a petrece timp împreună, departe de agitația cotidiană.

Uneori, cele mai frumoase călătorii nu sunt cele planificate cu săptămâni înainte, cu itinerarii precise și liste de obiective. Sunt cele care încep cu un telefon, cu un simplu „Ai chef de o excursie?” și cu un răspuns spontan: „Fac un duș, mă bărbieresc și vin!”

Pentru că viața are darul de a ne oferi surprize minunate atunci când suntem dispuși să ieșim din rutina zilnică și să pornim la drum fără să știm exact ce ne așteaptă.

Iar Maramureșul, cu munții săi falnici, pădurile sale nesfârșite și oamenii săi ospitalieri, știe să-ți ofere asemenea surprize din plin.

Am plecat obosiți, dar cu sufletul plin. Cu telefoanele încărcate de fotografii, cu gustul păstrăvului proaspăt și al bucatelor bune încă în amintire și cu promisiunea unei noi aventuri care abia așteaptă să fie trăită.

Pentru că sunt locuri pe care le vizitezi și locuri care îți rămân în suflet. Iar Vârful Poloninca, deasupra norilor, în inima Munților Maramureșului, a devenit cu siguranță unul dintre acele locuri.

Și cine știe? Poate că următoarea poveste va începe tot cu un telefon de la Andrei…

„Alo, da!”

„Salut! Ești pregătit să dormim la cort, în vârf de munte?”

De data aceasta, cred că o să întreb mai întâi dacă ursul are rezervare!

Mircea Paușeniuc