CRONICILE LUI COSTE. Puntea dintre minte și suflet

În fiecare om există două lumi care nu se întâlnesc întotdeauna ușor: mintea și sufletul. Mintea caută rânduială, explicații și rosturi. Așază întâmplările în sertare nevăzute și le numește, cu o luciditate uneori rece: început, drum, pierdere, sfârșit. Sufletul, în schimb, nu știe să sorteze și nici să uite. El păstrează tot: un glas, un surâs, o mână întinsă la vreme de necaz, o privire care a făcut cândva lumea mai puțin străină.

Între minte și suflet se ridică, fără ca omul să-și dea seama, o punte tainică. Poate este făcută din amintiri, din doruri nerostite ori din cuvinte care nu au fost spuse la timp. Pe ea trec, zi de zi, oamenii dragi. Unii vin precum primăvara: aduc lumină după ierni lungi, înverzesc locuri pe care tristețea le lăsase uscate și trezesc în inimă speranțe despre care se credea că au murit. În preajma lor, sufletul pare o grădină care își deschide, cu sfială, primele flori.

Alții rămân o vreme, asemenea verii, cu zilele ei pline și cu lumina ei generoasă. Ei umplu timpul cu râsete, cu drumuri împărtășite și cu acea liniște a lucrurilor simple, care par că vor dura pentru totdeauna. Fiecare lasă în urmă ceva: o urmă de lumină, o umbră, o lecție, o rană care, odată cu anii, învață să doară mai blând.

Dar pe această punte există și plecări. Uneori, oamenii se îndepărtează asemenea toamnei. Mai întâi se schimbă lumina dintre două priviri, apoi cuvintele se răresc, iar tăcerile cresc, ca serile tot mai devreme coborâte peste copaci. Frunzele cad una câte una, fără zgomot, până când ramurile rămân goale. Așa se întâmplă uneori și cu legăturile dintre oameni: nu se frâng dintr-odată, ci se desprind încet, purtate de vântul unor neînțelegeri, al depărtărilor sau al unor destine care nu mai pot merge împreună.

Iarna vine apoi cu frigul ei limpede și cu tăcerea care cuprinde totul. Este anotimpul absențelor, al locurilor goale de la masă, al numelor rostite numai în gând. Mintea încearcă să spună că aceasta este rânduiala lumii: după fiecare început există o schimbare, iar după fiecare drum poate veni o despărțire. Sufletul, însă, nu se împacă ușor cu frigul. El se întoarce pe punte și ascultă, ca și cum ar aștepta să audă din nou pași cunoscuți sub ninsoare.

Și totuși, chiar și iarna ascunde undeva promisiunea primăverii. Sub zăpadă, rădăcinile rămân vii. În adâncul inimii, amintirile nu îngheață. O melodie, un parfum, o stradă veche sau un cuvânt rostit întâmplător pot face să înflorească din nou un chip drag. Atunci, cel plecat nu mai pare atât de departe. Rămâne undeva între o bătaie a inimii și un gând pe care nimeni nu se îndură să-l alunge.

Uneori, amintirea aduce un zâmbet, ca o rază timidă de soare peste un pământ încă rece. Alteori, aduce o lacrimă, asemenea unei picături care se desprinde de pe o creangă înghețată. Dar nici zâmbetul, nici lacrima nu sunt semne ale slăbiciunii. Ele sunt felurile prin care sufletul mărturisește că a iubit, că a fost atins și că nu a uitat.

Oamenii nu dispar cu adevărat atunci când ies din viața altcuiva. Ei rămân în felul în care schimbă o privire, în curajul pe care îl lasă în urmă, în fragilitatea pe care o fac mai ușor de purtat. Rămân pe puntea dintre minte și suflet, acolo unde timpul poate estompa chipuri, dar nu poate șterge amprente.

Iar omul continuă să treacă această punte, purtând în el toate anotimpurile: primăverile care l-au învățat să spere, verile care l-au făcut să creadă în bucurie, toamnele care l-au deprins cu desprinderea și iernile care i-au arătat cât de mult poate încăpea într-o tăcere.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt