PUNCT DE VEDERE. Cât mai ține lumea dacă nu o mai simțim?
Când ai simțit ultima dată aerul fără să grăbești pasul? Dacă nu mai ții minte, nu e vina ta; trăim într-o epocă în care alergăm cu atâta dedicare încât am ajuns să confundăm viteza cu sensul. Privim totul, fotografiem totul, dar nu mai vedem nimic. Suntem martori zilnici ai lumii, doar că martorii au obosit și au început să semneze prezența fără să participe. În loc să trăim realitatea, o trecem prin filtrul ecranelor. Iar ce nu încape într-un cadru digital, nici nu mai primește atenție.
Natura încă își joacă rolul conștiincios, ca o actriță veche care a repetat prea mult ca să renunțe acum. Doar spectatorii au părăsit sala. Au plecat după notificări, după urgențe inventate, după nimicuri îmbrăcate în importanță. Primăvara încearcă să ne mai amintească de începuturi, dar cine să o observe când suntem ocupați să începem lucruri pe care nu le terminăm niciodată? Vara luminează, însă noi ne aprindem doar ecranele. Toamna ne pune culorile la picioare, iar noi abia dacă le privim. Iarna aduce liniște, dar liniștea ne pune în încurcătură, fiindcă nu poate fi derulată cu degetul.
Nu anotimpurile s-au schimbat, ci felul în care trecem prin ele: ca turiști care au plătit bilet, dar nu se opresc să privească peisajul. Am pierdut estetica privirii, acea artă simplă și profundă de a lăsa lumea să ajungă până la noi. Iar când estetica se pierde, etica se clatină. Nu pentru că lumea ar deveni mai rea, ci pentru că noi devenim absenți. Greu să mai faci binele dacă nu îl mai poți simți. Greu să mai ai răbdare, dacă totul îți cere reacții rapide. Greu să mai fii om întreg când trăiești în fragmente.
Adevărul este că suntem făcuți din praf, nu din performanță. „Țărână ești și în țărână te vei întoarce” nu e o amenințare, ci o invitație la simplitate. Nu suntem centrul universului, ci doar o parte din el. Ne purtăm însă ca și cum am fi exportatori oficiali de sens într-o lume în care nici nu mai avem timp să ne simțim prezenți. Paradoxul devine aproape comic, dacă nu ar fi atât de adevărat.
Poate că întrebarea nu este cât mai ține lumea, ci cât mai ținem noi la ea. Poate că nu natura s-a răcit, ci noi ne-am pus simțurile pe modul silențios. Poate că, în loc să reinventăm viața, ar trebui doar să o lăsăm să ne atingă din nou. Cu lumină, cu atenție, cu liniște, cu aer, lucruri pe care încă le avem, deși ne comportăm ca și cum ar fi opționale.
Dacă tot ne vom întoarce în pământ, măcar să nu ajungem acolo ca niște străini de propria viață. Să fim cu adevărat vii în timpul care ne-a fost dat. Să nu trecem prin viață ca printr-o notificare pe care o închidem din reflex. Și, uneori, mă întreb dacă nu cumva natura ne cheamă în continuare, iar noi pur și simplu nu mai răspundem. Ea își face partea, respiră, crește, așteaptă. Doar că noi am pierdut acea vibrație interioară prin care o simțeam odată. Poate că lumea nu s-a îndepărtat de noi, ci noi am devenit prea închiși ca să o mai lăsăm să intre.
CRISTINA BEINROHR
Studentă anul 1, Filosofie UTCN Baia Mare
