PUNCT DE VEDERE. De la PFOA la suplimentele alimentare
Putem avea încredere în sistemul legislativ în bătălia dintre Drepturile fundamentale ale omului vs. Generarea de profit?
Acum câțiva ani urmăream una dintre emisiunile mele preferate pe postul BBC, numită ‚The Graham Norton Show’, într-una dintre zilele mele libere, acasă, cu familia, pentru că ne place să o urmărim din când în când împreună, pentru relaxare și amuzament, și de data aceasta, gazda show-ului – domnul Graham Norton, care aduce o mulțime de celebrități în emisiunea sa, actori, comedianți, cântăreți, compozitori – l-a avut ca invitat pe unul dintre actorii mei preferați, Mark Ruffalo, care vorbea despre noul său film ( de atunci ) numit ‚Ape Întunecate’ ( ‚Dark waters’ ), lansat în noiembrie 2019, cu încasări în box office undeva la 23 de milioane de dolari ( nu fusese extrem de promovat, evident ), regizat de Todd Haynes, în care joacă alături de alți actori foarte celebrii precum Anne Hathaway, Bill Pullman și Tim Robins. Filmul descrie povestea unui fermier – numele său fiind Wilbur Tennant – din Parkersburg, West Virginia, care caută consultanță legală și ajunge să îi ceară ajutorul lui Robert Bilott, personajul jucat de Ruffalo ( un avocat de corporație care, pe vremea aceea, în 1998, lucra la firma de avocatură ‚Taft Stettinius & Hollister’ ), în privința problemelor apărute la ferma sa, pentru care dorea să tragă la răspundere marea companie producătoare de compuși chimici DuPont. Întreaga poveste din spatele acestei producții cinematografice este cât se poate de reală și actuală, și se bazează în principal pe articolul intitulat ‚Avocatul care a devenit cel mai mare coșmar al lui DuPont’, scris de Nathaniel Rich în revista ‚The New York Times’ în anul 2016, dar și pe o serie întreagă de articole și cărți, precum însuși memoriile avocatului Robert Bilott, cunoscute sub numele de ‚Expunerea’ ( ‚Exposure’ ), în care explică mai bine și mai amănunțit de ce și cum a fost posibil să înceapă această ‚bătălie’ în instanță, cu mai bine de 20 de ani în urmă, și de ce aceasta nu își va găsi prea curând sfârșitul, el și avocații lui luptând în continuare cu această companie, chiar și în zilele noastre.
Subiectul filmului ne arată cum acest fermier, Wilbur Tennant, pierde peste 190 de bovine care mor toate în cele mai suspecte condiții, pe terenul fermei sale, îmbolnăvindu-se de tot felul de boli care nu au nici o explicație aparentă, singurul lucru pe care fermierul îl observă este că acestea aveau în comun dinții înnegriți și organele înnegrite, pe care le filmează și le documentează atent la fiecare animal care moare, acești ‚dinți înnegriți’ fiind și primul lucru pe care avocatul îl observă când vizitează Parkersburg, dar la o fetiță care se plimba cu bicicleta pe marginea drumului. La început Bilott nu dorește să se implice în acest caz, deoarece, fiind avocat corporatist, el îi avea în portofoliul de clienți și pe DuPont, pe care îi ajutase legal cu mai multe cazuri în trecut, dar se încumetă când vede mulțimea de dovezi adunate de fermier, mai ales că acesta din urmă era și foarte bun prieten cu bunica sa și îi amintește că în copilărie, venea în vacanță la bunica lui și se juca adesea pe terenul fermei sale. Robert Bilott acceptă cazul, inițial pentru că se gândește că poate ajunge la o înțelegere cu DuPont, însă, pe măsură ce adună și analizează atent dovezile, descoperă nu numai faptul că această companie, care era și principalul angajator din zonă, deversa toate deșeurile toxice ale fabricii producătoare de compuși chimici direct în rețeaua de apă din jurul fermei unde au murit animalele, dar și că aceste substanțe ajunseseră deja în rețeaua de apă potabilă a orașului și a tuturor împrejurimilor, făcând că populația întregii regiuni să se îmbolnăvească sau să se trezească cu tot felul de afecțiuni, în special canceroase. Billot le cere celor de la DuPont toată documentația de care avea nevoie și de trezește cu sute de cutii pline cu mii de hârtii pe care începe să le analizeze pe rând, chiar dacă numărul acestora era menit să îl descurajeze, și astfel găsește o conexiune bizară între un element dubios numit PFOA ( care vine de la PerFluorOctanicAcid ) sau C8 – reprezentând un lanț de opt atomi de carbon care odată creat era indistructbil ( substanță despre care nimeni nu părea să știe mai nimic, despre care nici nu existau informații publice, acest compus chimic fiind folosit de companie în producția de Teflon, unul dintre numeroasele produse pe care compania DuPont deține sau deținea atunci patentul exclusiv ), și o mulțime de boli și malformații pe care muncitorii de la fabrica din Parkersburg le aveau, în special femeile și chiar copiii care se nășteau după ce acestea lucrau acolo în perioada din timpul sarcinii. După toate aceste dovezi șocante, avocatul se hotărăște să ducă bătălia la un alt nivel, ceva mai serios, pentru că devenise evident deja faptul că această companie era conștientă de riscurile la care se supuneau în fiecare zi angajații venind la muncă și hotărâse să ignore complet acest aspect. Pe lângă acestea, era destul de evident și că producția acestor compuși chimici, nu doar deversarea lor în rețeaua de apă, afecta nu numai populația acelei zone, ci și întreaga populație a Statelor Unite ale Americii.
Ceea ce a început acest avocat să ‚dezgroape’ datorită fermierului prieten cu bunica lui era uriaș si extrem de greu de înțeles și de asumat ca responsabilitate, atât pentru el, cât și pentru familia sa și firma de avocatură la care lucra, care s-a hotărât să îl sprijine până la capăt. Nivelul de distrugere pe care această companie îl crease nu se limita doar la acest caz, evident, și vorbim aici de anii 2000, cu mai mult de un sfert de secol în urmă, deși producția acestui element se presupune că fusese începută undeva prin perioada celui de-al doilea război mondial, când un anumit om de știință experimenta cu substanțe pentru a face mai ‚sigură’ folosirea frigiderului, și din greșeală descoperă această substanță care nu ardea, nu era topită de nici un acid, nu era solubilă, era practic indistructibilă, dar trebuia stabilizată cumva. Producția de aceste substanțe nu fusese niciodată reglată sau restricționată de nicio autoritate competentă, care ar trebui să ia măsuri în astfel de situații pentru a evita cu orice preț contaminarea sau intoxicarea angajaților, cetățenilor sau oricăror viețuitoare ale naturii în orice fel, mai ales prin deversarea unor astfel de otrăvuri direct în apă, sau pur si simplu care să controleze aceste companii și acești factori de producție în mod frecvent pentru ca situații de acest fel să nu se mai întâmple. S-a demonstrat ulterior nu numai că dovezile fuseseră ascunse pentru a nu fi făcute publice, dar și faptul că au continuat producția, cu toate că știau foarte bine la ce fel de risc expuneau nu doar angajații dar și pe locuitorii acelei zone, ceea ce producea până la urma o problemă de etică majoră, metodele folosite de companie fiind profund imorale. Aceasta problemă necesita o oarecare acțiune pentru ca oamenii responsabili de aceste pagube de neimaginat să fie trași la răspundere, chiar dacă acest lucru însemna să declari război celei mai mari companii producătoare de compuși chimici din lume – DuPont. Acest lucru, evident, nu a fost atât de ușor, și au fost necesare analize de sânge recoltate de la peste 70.000 de voluntari și șapte ani de zile, timpul necesar pentru a analiza atent aceste date, pentru a demonstra de fapt că acest caz merita luat în considerare și dus la cel mai înalt nivel, doar pentru că un biet fermier a avut curajul să spună tare și răspicat ca se întâmpla ceva foarte în neregulă cu animalele sale. Și, cu toate că fermierul, împreună cu soția sa au ajuns la o înțelegere destul de avantajoasa cu firma, după un proces destul de lung și complicat, care i-a costat pe DuPont undeva în jur de 16 milioane de dolari amendă plătiți către Agenția Națională De Protecție a Mediului din Statele Unite ( EPA – Environmental Protection Agency ) și peste 300 de milioane de dolari costuri suplimentare pentru toate testele de sânge ale celor care s-au oferit voluntari în schimbul unui cec de 50 de dolari/ voluntar, cei doi soți Willbur nu au scăpat nici ei de boală ( cancer ), fermierul dându-și viața înainte să audă sentința propriului său proces. Dar moartea sa nu a însemnat nici pe departe sfârșitul acestei bătălii. Ea de abia începuse. Au existat, desigur, și numeroase amenințări la adresa acelora care doreau să vorbească împotriva companiei, încă principala deținătoare a majorității forței de muncă din acea zonă. Au existat numeroși așa numiți ‚experți’ trimiși în zonă tot de această companie pentru a analiza datele și a-i asigura pe locuitori că apa este încă potabilă, iar nivelul de contaminare este nesemnificativ și că nu există nici un pericol, problemele continuând până într-o zi când au sosit rezultatele analizelor celor 70.000 de voluntari care arătau clar că toți aveau deja aceste substanțe în sânge, majoritatea fiind chiar bolnavi sau pe cale de a se îmbolnăvi. Așadar, toți acești oameni aveau acum tot dreptul de a da în judecată compania DuPont, urmând exemplul fermierului.
Pentru a nu mai ‚lungi’ prea mult povestea, vă recomand să urmăriți singur filmul ‚Dark Waters’, pe care îl găsiți pe internet, și documentarul al cărui link l-am pus mai jos la ‚referințe’, să citiți articolele menționate mai jos, mai ales în limba engleză, pentru mai multe detalii, dar concluzia pe care trebuie să o tragem este că aceia care au dat în judecată compania DuPont, pentru că au aflat că se îmbolnăviseră deja destul de grav datorită deversărilor acestei substanțe direct în rețeaua lor de apă, încă se mai judeca și astăzi, unii ajungând la înțelegeri pentru niște sume mai mari, alții pentru mai puțin, cert este că Robert Bilott – avocatul care a devenit, așa cum spunea și articolul din celebra ‚The New York Times Magazine’, cel mai mare dușman al corporației DuPont – va avea de lucru toată viața la aceste cazuri, și va lăsa de lucru și celor care îi vor urma calea pentru mult timp de acum înainte. Și chiar dacă pare a fi un succes, acest caz este încă unul care dă multe bătăi de cap ambelor părți implicate, ridicându-se doar până în anul 2024 la un numar de 3500 de cazuri individuale pentru care compania producatoare de PFOA, C8, Teflon a platit deja daune de peste aproximativ 850 de milioane de dolari. Ceea ce a afcut un simplu fermier ajutat de un sigur avocat este absolut impresionant, însă, dacă ne gândim la câte astfel de companii producătoare de astfel de compuși chimici există în lume, si unde își ‚deversează’ acestea deșeurile rămase, ne putem doar închipui că nimeni nu este de fapt în siguranță nicăieri în lume, oriunde ne-am afla. PFOA a fost clasificat ca și ‚produs chimic permanent’ ( ‚forever chemical’, adică rămâne pentru totdeauna în natură ), iar producția acestuia a fost limitată, dacă nu chiar interzisă, nu știu cu siguranță, dar acele părți din film, care s-au întâmplat și în realitate ( și mă refer la cele în care își trimite compania acuzată ‚experții’ ei să analizeze dacă apa mai este încă bună de băut, aceștia concluzionând că, de fapt, animalele lui Wilbur Tenant nu fuseseră hrănite cum trebuie, sau când compania în culpă trimite tuturor câte o hârtie cu o analiză a apei menită să îi asigure pe cetățeni că este în regulă să o folosească și să o consume în continuare, chiar dacă era de fapt contaminată ), mă fac să mă întreb serios dacă nu cumva acest ‚sistem legal’ este conceput pentru a proteja aceste companii, nu pentru a le controla și regla ‚neajunsurile’. Și când spun acest lucru, mă refer la faptul că a fost nevoie să se prăbușească foarte multe avioane în trecut pentru a face ca sistemul de transport aerian să fie cel mai sigur mijloc de transport în comun din zilele noastre. Au trecut foarte mulți ani până această poveste a ajuns să fie cunoscută în întreaga lume, și această poveste este numai o picătură din oceanul de astfel de povești. O picătură ceva mai semnificativă, ce-i drept, cu foarte multe pagube si daune de ambele părți, dar încă din anul 1998, când fermierul Wilbur l-a rugat pe avocatul Bilott să îl ajute să își rezolve problema, și până acum, companiile de acest fel probabil ca și-au continuat producția, pe principiul ‚business as usual’, chiar dacă între timp unele dintre ele plăteau daune nesemnificative, comparativ cu nivelul profitului pe care îl încasau din aceasta producție la nivel mondial. Cine știe? Poate că între timp au ajuns să îi găsească o altă întrebuințare acestei substanțe, chiar dacă, prin absurd, presupunând că producția acesteia s-ar fi oprit la un moment dat, ei ar fi găsit sigur o metodă prin care să își vândă stocul pe care îl aveau deja, cuiva, undeva, unde nu se știa încă despre aceste pericole.
Îmi aduc aminte în acest sens, cu amuzament, de o întâmplare care le are ca protagoniste pe mama și pe mătușa mea, venită în vizită pe la noi, direct din capitală. Acest lucru se întâmplă undeva pe la sfârșitul anilor ‘90, nu mai știu dacă trecuserăm încă pragul noului mileniu și când exact au apărut la noi aceste ‚produse minune’, dar îmi amintesc dialogul pe care îl aveau și în care mătușica mea a întrebat-o consternată pe mama: ‚Cum, dragă… Nu ai tigaie de teflon?’. Mătușica mea fiind o femeie modernă, dar o gospodină desăvârșită si o bucătăreasă excelentă, îi argumenta mamei mele de ce ar trebui să își procure așa ceva, neapărat, nu doar pentru că e o nouă ‚modă’ în materie de gătit, dar sunt și foarte practice pentru că nu lasă nimic să se lipească de ele, făcând astfel curățarea mai ușoară și gătitul mai plăcut. Și astăzi mă face să zâmbesc amintirea acelei întâmplări, mai ales că am tachinat-o pe mama toți cu acea întrebare mult timp după aceea, din când în când, când se ivea vreun prilej. Chiar nu demult, anul trecut, înainte de sărbătorile de iarna, văzusem o reclamă la TV sau pe YouTube în care un celebru cântăreț autohton, prăjea câte o clătită în câte o tigaie separată, nouă, sugerând poate că doar așa am fi mai în siguranță să folosim acest obiect, deși era bine cunoscut încă de pe atunci, de când au intrat la noi pe piața tigăile de Teflon, faptul că, la cea mai mica zgârietură, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să le aruncăm la gunoi, fiind extrem de nocivă folosirea acesteia odată ce suprafața i-a fost deteriorată în orice fel. Oare încă nu suntem destul de conștienți de pericolele la care ne expunem zilnic, chiar făcând și cele mai banale lucruri casnice, precum GĂTITUL, de exemplu?… De ce ne trebuie neapărat tigaie de Teflon?… Oare nu se știe până acum cum se produce acesta și din ce este făcut?… Este el sigur?… Suntem noi în siguranță folosind zilnic așa ceva?… Nu știu, dar dacă l-ai zgâriat, trebuie să scapi repede de el, de ce?… M-am întrebat mereu aceste lucruri, și tocmai de sărbători, iarna trecută, înainte să scriu acest articol în limba engleză, pentru examenul meu de la facultate, mă plimbam printr-un supermarket de aici de la noi din oraș și acolo am găsit două tigăi diferite, produse de firme diferite ( m-am gândit să le iau pe amândouă, că mi-ar fi ajuns să fac două clătite, dar în schimb am făcut două poze, pe care o să le atașez aici, ca dovadă ), cu etichete pe care scria clar ‚NO PFOA’ ( adică ‚Fără PFOA’ ), și atunci am hotărât pe loc despre ce urma să scriu lucrarea. Este acesta un pas înainte? Cât timp a trecut si cât timp va mai trece? Atâta timp cât avocatul Robert Bilott s-a judecat și încă se mai judecă în instanța pentru oamenii care au suferit și încă mai suferă din cauza producției masive de astfel de substanțe nocive din toate punctele de vedere. Mai sunt oare tigăile de Teflon comercializate în Statele Unite? Pentru că la noi, în Romania, sigur mai sunt, și promovate si comercializate. Mai produc oare companiile acestea producătoare de Teflon și pentru altceva decât tigăi, frigidere, alte articole electrocasnice sau de îmbrăcăminte, încălțăminte, poate chiar cosmetice, dacă am înțeles eu bine, mai ales acelea ‚rezistente la transfer’…? Mai există PFOA în compoziția chimică a Teflonului sau i-au găsit un substitut mai ‚sigur’ pentru mediul înconjurător? Sunt multe astfel de întrebări pe care le ridică numai acest caz, pentru că producția de compuși chimici la scară globală poate fi, și este, o problemă colosală. Sunt atâtea produse pe piață în care se folosesc acești compuși, printre care și pesticidele, detergenții, articolele de menaj, materialele de construcții și multe altele care sunt extrem de dăunătoare odată ajunse în mediul înconjurător. Poate că ne ajută recoltele să scape de insecte și alti dăunători, dar se acumulează în produsul acestor recolte, ajung la noi în farfurie, prin ceea ce consumăm, de unde ne intră direct în corp și apoi în sânge. Și nu este deloc exclus ca până acum 99.99% din populația globului să le aibă deja în sânge.
Același lucru se întâmplă și cu ‚ingredientul’ extrem de toxic pe care îl cunoaștem sub denumirea de ‚dioxid de titan’ ( fără consecințe legale, din câte știu, nu sunt sigură ), care a fost admis mult timp, chiar și de către Uniunea Europeană, ca ingredient în produse alimentare ( Da, l-au băgat direct în mâncare! ), clasificat ca fiind sigur ( ‚safe’ ), chiar dacă se cunoaște clar faptul că este un element destul de toxic pentru organismul uman, mai ales dacă îl respiri, îl înghiți sau intri în contact cu el în orice fel. Cu toate acestea, el este încă prezent pe rafturile magazinelor, nu doar pentru a fi adăugat în compoziția anumitor produse folosite în special pentru decorațiuni interioare sau în construcții, dar și în produse precum banala pastă de dinți, sau banalul ruj de buze. În aceeași categorie intră și ‚nitriții’, precum ‚nitritul de sodiu’, cel responsabil pentru a da acea culoare foarte atrăgătoare de ‚roz’ produselor din carne procesată, în special mezeluri, pe care le găsim încă în toate magazinele și supermarketurile. Arată foarte bine, într-adevăr, dar sunt ele oare sănătoase? Guvernul Danez a interzis demult producătorilor de carne procesată să mai folosească nitriți, dar este singurul guvern care a luat aceasta măsură din tot spațiul european. De ce? Sunt danezii singurii care țin la sănătatea lor și a consumatorilor? De ce nu au urmat și alte țări acest exemplu încă? Producția de produse alimentare la scară globală este altă problemă majoră. Când profitul devine mai important decât sănătatea publică, ne confruntăm în mod evident cu o problemă de etică. Cu cât producem mai mult, cu atât calitatea produselor se va diminua. Alimentația nu ar trebui să fie atât de complicată, dar este absolut necesar ca produsele să fie consumate cât mai proaspete, cât mai naturale, cât mai neprocesate, direct din mediul în care se produc, fără pesticide sau îngrășăminte chimice, dintr-un mediu natural care să nu sufere din cauza poluării, deversărilor de tot felul, din cauza eliminării de toxine în aer, gaze de eșapament sau gaze industriale. Dacă mediul în care trăim suferă, și noi, implicit, vom suferi cu siguranță, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu. Și cu toții probabil că am suferit din această cauză la un moment dat, astăzi vedem că devine o problemă la scara largă, mă refer la deficitul sau deficiență de minerale. Pentru acest lucru, niște alte companii au început să producă și să comercializeze masiv suplimentele alimentare sau tot felul de pilule și capsule de vitamine și de minerale… Sigur, nici o problemă!… Dar, să ne gândim mai bine… Chiar sunt benefice acestea pentru noi? Voi ați fost vreodată curioși să citiți lista de ingrediente ale acestor produse?
Problema este că, atunci când luăm un ingredient natural, precum fructele, sau ierburile, sau orice, și le procesam în orice fel, le alterăm exact valoarea lor nutrițională. Dau ca exemplu aici zahărul de masă, acela rafinat. Este mult mai benefic pentru organism să mâncăm un măr sau o banană, sau orice fruct de altfel, decât să punem o linguriță de zahăr în cafea sau ceai, sau să mâncăm un baton de ciocolată sau mai știu eu ce, pentru că în corpul nostru se asimilează mult mai greu energia de la orice produs sintetic decât de la unul natural. Glucoza si fructoza din zahărul de masă sau din orice aliment care conține zahăr se descompune și se asimilează mult mai greu în corpul nostru, și cu mult mai mult efort din partea acestuia ( de aici și creșterea și scăderea bruscă a glicemiei ), decât doar fructoza naturală pe care o conțin fructele sau glucoza naturală aflată în amidonul din cartofi, porumb sau alte cereale. În cazul tuturor acestor produse numite ‚Suplimente Alimentare’, precum și în cazul tuturor medicamentelor produse sintetic, se știe că acestea conțin și o gamă foarte variată de substanțe chimice ( chiar si ‚dioxidul de titan’ face parte din acestea – Mare Atenție! – ingredient care încă se mai folosește în industria alimentară din Statele Unite, chiar este adăugat în unele dintre cele mai cunoscute mărci de dulciuri de pe piață, iar la noi în țară și în spațiul european, în pasta de dinți la care se face cea mai multă reclamă, culmea, cea pentru dinți sensibili, în medicamente și în mărci renumite de produse cosmetice ), pe care corpul nostru, pentru a le asimila, folosește o cantitate de energie uriașă. Așadar, în loc să ne hrănim corpul cu substanțe pe care să le poată absorbi și folosi imediat pentru ce are nevoie, vitaminele, mineralele și nutrienții care repară și asigură o funcționare optimă a organismului, noi ne îndopăm în permanență cu tot felul de mâncăruri bogate în carbohidrați, zaharuri, grăsimi și, mai nou, proteine sintetice ( Oare din ce le fac, care este materia primă, mă întreb? ) pline de hormoni si antibiotice, apoi nu putem decât spera ca o capsulă de fier si un plic de magneziu să rezolve toate problemele deficiențelor noastre de minerale din corp, întrebându-ne apoi de ce suntem obosiți sau de ce ne îmbolnăvim. Păi, cum de ce? Tocmai din cauza deficienței de minerale din corp, pe care nici un supliment alimentar din lume nu îl poate rezolva, tocmai pentru că acesta produce, în loc sa rezolve, un și mai mare deficit de minerale și substanțe nutritive în corpul tău. Această deficiență se poate regla numai printr-o alimentație bogată în fibre, vitamine si minerale din fructe, legume proaspete și cereale integrale nestropite cu pesticide și alte produse chimice.
Este încă o strategie de marketing extrem de eficientă aceasta de a convinge consumatorii că e în regulă să mănânci tot felul de mâncăruri procesate și ultraprocesate atâta timp cât avem întotdeauna soluția optimă de a lua un complex de vitamine și minerale, adunate toate într-o ‚capsulă minune’, pe care o găsim acum peste tot, nu doar în farmacii, dar și în supermarketuri. Numai că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Ca și mitul că laptele îți face oasele mai puternice pentru că are calciu, ceea ce este complet fals – chinezii, ca popor, consumă cel mai puțin lapte, comparativ cu alte popoare, și au cea mai scăzută rată de boli ale sistemului osos din lume, așa arată studiile… Să fie de la orez? – așa și mitul consumului de suplimente alimentare, consum care nu are altă funcție decât aceea de a-ți ‚slăbi’ si mai tare organismul. Dacă ai nevoie de mai mult Calciu, e simplu. Mănâncă mai multe legume verzi – pătrunjel, broccoli, fasole, mazăre. Fier găsești cel mai mult în spanac, lobodă, urzici, dar și în apa din izvoarele de ape minerale naturale de pe la noi din munți și stațiuni balneare. Magneziul se găsește cel mai mult în frunzele de sfeclă roșie, pe care le poți adăuga în orice salată, așa cum pui orice altă legumă, în macrou se mai găsește mult magneziu, ca si Vitamina D, care ne ajută la asimilarea calciului în oase, asta numai dacă te expui la Soare suficient de mult, dar nu foarte mult. Totul cu măsură. E foarte important să petrecem mult timp și în natură, chiar mai mult decât în spații închise, cât se poate. Grăsimile esențiale, precum și vitaminele A, D și E, se găsesc în special în nuci și alune, dar aș evita arahidele ( zvonurile spun că pe aproape toate culturile de arahide din lume se folosește o cantitate enormă de pesticide ). Așa că, atâta timp cât mănânci în fiecare zi fructe proaspete ( nu toate odată si nu în smoothie sau fresh ), câte o salată cu puțină sare de mare și o linguriță de ulei extravirgin, presat la rece, după preferințe, câte o mânuță de nuci/ alune/ semințe în fiecare zi, si bei o cantitate suficientă de lichide – apă, ceai, cafea, fără adaos de zahăr sau alți îndulcitori, și fără sucuri de orice fel, ar trebui să fii sănătos tun, teoretic. Nici un supliment alimentar, niciodată n-o să te facă să te simți mai bine sau să fii mai sănătos, dacă vei fi nevoit să îl iei. Recomand fructele și legumele așa cum sunt ele, ne gătite, iar dacă trebuie să le prepari, cum sunt cartofii, făinoasele, orezul sau orice altceva, doar fierte sau la cuptor, cu puțină sare, piper, sau ce condimente îți mai plac, în funcție de gust. Aveți grijă, totuși, dacă mâncați fructe, câte mâncați, în funcție de cât de dulci sunt, nu mai mult de 1-2 banane la o masă, sau 1-2 mere, iar în cazul migdalelor, doar 12-15 bucăți pe zi, nucile, alunele și semințele fiind recomandate doar câte un pumn pe zi și doar înainte de ora prânzului. Stați departe de suplimentele alimentare pentru că nu există soluții miraculoase decât în mediul natural. Trebuie să mâncăm cât mai multă mâncare naturală ne procesată sau cât mai puțin procesată și vom fi bine. Și țineți bine minte că toate aceste reclame de pe posturile de televiziune sau de pe internet, toate acele recomandări date de tot felul de influenceri, care mai de care mai pricepuți, toate se fac în scopuri comerciale și atât. Nu sunt menite să ne facă mai sănătoși, ci sunt menite să ne facă să cumpărăm mai mult și mai mult. Nu există remedii ideale și soluții universale. Boala trebuie prevenită, nu tratată. Remediile artificiale îmbunătățesc doar efectele bolii, dar nu tratează cauzele ei. Nu există un remediu ideal valabil pentru toată lumea, deoarece soluțiile sunt individuale, în funcție de problemă. Trebuie să ne dam seama din timp de aceste pericole la care ne expunem zilnic și să ne menținem sănătoși pe noi înșine și pe cei din jurul nostru, să avem grijă unii de alții. Ca paranteză scurtă aici, eu chiar sper din tot sufletul că aceste firme producătoare de astfel de remedii ( în afară de ceaiuri și tincturi ) nu pun nici un fel de ierburi sau fructe în aceste produse pentru că ar fi o risipă colosală de resurse naturale dacă ar face acest lucru, ca să nu mai vorbim de câtă poluare generează o astfel de industrie, câte deșeuri se produc în urma folosirii acestora, cât plastic folosesc numai pentru capsule și ambalaje, pentru că oricum, fie că le folosim sau nu, ele tot în mediul natural ajung și se descompun, sau nu.
Cred că ar fi momentul să regândim puțin strategiile de creștere și de competiție continuă a economiilor de piață la scara globală, să încercăm să găsim soluții pentru a crea niște orientări spre un consum optimizat din toate punctele de vedere, nu neapărat ca reglementari legale, ceea ce ar fi probabil aproape imposibil, dar măcar putem trage niște semnale de alarmă, pe niște etichete ale unor produse pentru ca noi, cetățenii, să devenim puțin mai conștienți cu privire la ceea ce consumăm în mod frecvent, exact ca acelea de pe sticlele de alcool sau pachetele de țigări și alte produse care, evident, produc dependențe și boli incurabile pe termen lung. La fel ca fumatul sau consumul de alcool, o alimentație neadecvată poate fi letală, în special dacă e bazată pe produse ultraprocesate, bogate doar în zahăr și grăsimi hidrogenate. Cu alte cuvinte, cu cât mănânci mai multe produse sintetice, acide, grase, cu atât mai mult vei fi mai susceptibil la boli care nici un medicament sau supliment alimentar nu vor fi în stare să le vindece vreodată, iar cu cât mănânci mai sintetic, cu atât mai mult vei avea nevoie de vitamine si minerale din alimente naturale pentru a regla acele substanțe sintetice din corpul tău. Si eu am vorbit până acum doar despre o mică porțiune din ‚vârful aisbergului’. Problema e mult mai complicată de atât, dar cu cât devenim mai conștienți de anumite lucruri, cu atât mai mult ne apropiem să găsim și soluțiile care vor rezolva problema, încetul cu încetul. Trebuie să devenim mai conștienți pentru a trece la acțiune, până nu va fi prea târziu. Trebuie să avem grijă de mediul în care trăim și de noi înșine, pentru că noi suntem mediul în care trăim.
MARTA HOBAN
Studentă în Anul II la Filosofie și Anul I la Master Drepturile Omului, Facultatea de Litere din Baia Mare, Universitatea Tehnică din Cluj
Referințe:
https://www.nytimes.com/2016/01/10/magazine/the-lawyer-who-became-duponts-worst-nightmare.html
https://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Bilott
https://youtu.be/RvAOuhyunhY?si=XMJqFa35Ml5FLIh_
https://ro.wikipedia.org/wiki/Politetrafluoroetilen%C4%83
