POVESTIRILE LUI PAUȘENIUC. O poveste cu grătare, undițe, emoții și un pește care n-a respectat regulile biologiei!

În urmă cu ceva timp, împreună cu prietenul meu Andrei și cu fiul său, Alex, i-am făcut o vizită lui Liviu, în satul Bistra, o localitate pitorească de la granița cu Ucraina.

Atunci am avut parte de senzații tari, pentru că Liviu ne-a plimbat cu o mașină de teren extraordinară pe un drum sinuos, cu pante abrupte, șleauri, bolovani și alte obstacole menite să-ți testeze atât suspensiile mașinii, cât și rezistența organelor interne. Pe scurt, un drum pe care GPS-ul ar fi trebuit să-l înlocuiască cu un mesaj simplu: „Dacă ții la coloana vertebrală, întoarce-te!”

Dar toate zdruncinăturile au meritat din plin. Odată ajunși pe vârful Poloninca, am avut parte de panorame impresionante, cu munți scăldați în lumină și priveliști deasupra norilor, de-ți venea să uiți că mai există și viață la câmpie.

Atunci, Andrei a promis că va reveni. Și, cum omul de cuvânt nu-și lasă promisiunile să ruginească, iată-l că s-a întors astăzi, de data aceasta însoțit de poftă de mâncare, chef de socializare și, după cum aveam să constatăm, o mare pasiune pentru pescuitul sportiv… cu martori!

La intrarea în curtea lui Liviu, după saluturile și politețurile de rigoare, gazda noastră a aruncat o vorbă cu dublu înțeles:

— Trebuie să fim atenți ce facem și cum ne comportăm, că iar ne dă domnul Mircea la ziar!

Am râs și am dat din cap, convinși că noi suntem oameni serioși, cu reputație impecabilă și comportament demn de o rubrică de bune maniere. În plus, ce putea să se întâmple atât de interesant într-o curte cu grătar și un bazin cu păstrăvi? Ei bine, aveam să aflăm!

Liviu ne-a întâmpinat, ca de obicei, cu bunătăți pregătite la grătar: cârnați mai groși și mai subțiri, rumeniți cum trebuie, gustoși și suculenți, plus alte delicatese care au făcut ca orice intenție de a mânca „doar puțin” să dispară în primele cinci minute.

Nici Andrei nu venise cu mâna goală. Le adusese copiilor lui Liviu tot felul de bunătăți: paste cu crispy, rulouri din aluat de pizza, ornate cu semințe și umplute cu ceva care îți activa papilele gustative înainte să apuci să întrebi ce conțin. Iar la desert, o caserolă generoasă cu ceva dulce, adus tocmai din Germania.

Practic, la masa aceea, Uniunea Europeană și-a demonstrat încă o dată utilitatea: România cu grătarul, Germania cu desertul și noi, ceilalți, cu obligația morală de a nu lăsa nimic în urmă.

După ce burțile ne-au fost satisfăcute, au apărut cafelele. Andrei, nerăbdător să-și satisfacă și celălalt viciu, a aprins o țigară, s-a așezat cu fața spre bazinul cu păstrăvi și aștepta să înceapă spectacolul.

Avea toate condițiile: cafea, țigară, aer curat și un loc în primul rând. Îi mai lipseau doar floricelele!

Și spectacolul n-a întârziat.

Liviu și Alex au luat undițele și s-au apucat de pescuit. Numai că, la început, păstrăvii nu dădeau niciun semn că ar avea intenția să se lase păcăliți. Probabil erau în pauza de masă, își făceau siesta sau participau la o ședință extraordinară a sindicatului păstrăvesc, în care hotărâseră să nu muște nimic până la noi ordine.

Dar pescarii noștri nu erau genul care să renunțe ușor. Au schimbat locul, au aruncat din nou și au început negocierile.

În cele din urmă, a venit și prima victorie: Alex a înțepat un păstrăvior pe care ni l-a prezentat cu mândrie, de parcă tocmai ar fi capturat un rechin în Marea Neagră.

L-am fotografiat, l-am admirat și l-am felicitat. Încurajat de succes, băiatul a mai prins unul. Apoi, cuprins de elanul specific marilor campioni, a aruncat din nou momeala. Numai că, de data aceasta, peștele n-a mai fost singura victimă a expediției: cârligul a aterizat direct într-un copac de pe marginea bazinului.

Se pare că Alex descoperise o nouă tehnică de pescuit: pescuitul la frunze!

S-a chinuit bietul băiat să-și recupereze montura, dar fără succes. Noroc cu Liviu, care știa meserie și a rezolvat problema. Undița a revenit la locul ei, iar Alex și-a reluat activitatea piscicolă, începând să scoată din apă păstrăvi din ce în ce mai mari.

Andrei era în culmea fericirii:

— Bravo, tati! Agață-i, nu te lăsa! Sunt mândru de tine! Hai că mai stăm zece minute și plecăm!

Ați observat, nu-i așa? Celebrele zece minute ale pescarului! Unitatea de măsură care, în funcție de captură, poate dura de la un sfert de oră până la sfârșitul zilei. Dar, în acel moment, Andrei încă mai credea că deține controlul asupra situației.

Văzând că Alex făcea prăpăd prin neamul păstrăvesc, doamna Ana, soția lui Liviu, psiholog de meserie, s-a hotărât să intre și ea în joc. Obișnuită să asculte oamenii, să le înțeleagă problemele și să-i ajute să-și găsească echilibrul interior, și-a luat un scaun și o undiță.

Probabil și-a spus că, după atâtea ședințe de terapie, merită să afle și ce simte un păstrăv când este tras de limbă. Poate chiar să-i ofere câteva minute de consiliere înainte de a-l scoate din apă:

— Și spune-mi, dragă păstrăvule, cum te simți când vezi cârligul apropiindu-se? Ai mai avut asemenea experiențe în copilărie?

Numai că peștii nu prea erau dispuși să-și analizeze traumele. Ei aveau alte preocupări, în special aceea de a nu ajunge pe grătar.

Și tocmai când cele zece minute ale lui Andrei erau pe cale să expire, s-a produs minunea!

Alex a prins cel mai mare păstrăv pe care îl văzusem până atunci în bazinul lui Liviu. Un exemplar impresionant, de aproximativ două kilograme! Un adevărat monstru pentru un bazin în care, până atunci, peștii păreau să fi semnat un pact de neagresiune cu pescarii.

Liviu a intervenit cu minciogul și l-a scos din apă. Până și cei doi Tekeli, paznicii bazinului, și-au întrerupt patrularea ca să asiste la eveniment. Probabil că nici ei nu mai văzuseră așa ceva și se întrebau dacă nu cumva tocmai asistau la evadarea unui pește de categorie grea.

Alex era în culmea emoției. Tremura de bucurie, de adrenalină și, poate, de responsabilitatea istorică de a fi capturat un asemenea exemplar.

Noi, de sus, îi strigam să ia peștele în mână, ca să-i facem o fotografie. Doar că păstrăvul, proaspăt scos din apă, era alunecos ca un săpun și nu părea deloc încântat de perspectiva unei ședințe foto.

Alex încerca să-l țină, dar peștele îi scăpa mereu. Noi îl încurajam, îi dădeam indicații, îl sfătuiam, ne agitam. În câteva clipe, curtea lui Liviu se transformase într-un studio foto improvizat, cu un singur model rebel și un fotograf care nu mai știa dacă să râdă sau să dea o mână de ajutor.

În cele din urmă, după ce peștii au fost eviscerați, Alex a luat din nou păstrăvul cel mare. De data aceasta, hotărât să-l țină cum trebuie, i-a băgat mâna în gură.

Și atunci s-a petrecut ceva absolut incredibil!

Peștele încă se mai zbătea, iar Alex, care până atunci dăduse dovadă de curaj și îndemânare, a început să transpire. Dintr-odată, campionul pescuitului s-a transformat într-un martor îngrozit al unei presupuse agresiuni piscicole.

A scăpat peștele și a exclamat, speriat:

— M-a mușcat!

S-a făcut liniște pentru o fracțiune de secundă. Apoi Andrei, tatăl grijuliu, a pus întrebarea care avea să intre în istoria pescuitului din Bistra:

— Tati, dar păstrăvul are dinți?

— Da! Am simțit cum mă înțeapă!

În acel moment, eu nu m-am mai putut abține. Profitând de ocazie și parafrazând un cunoscut cântec popular, am replicat imediat:

— Alexandre, de ce minți, că păstrăvul n-are dinți!

Râsetele au izbucnit instantaneu!

Firește, păstrăvii au dinți mici, așa că povestea nu era chiar o invenție. Dar, în împrejurările respective, explicația științifică devenise complet neimportantă. Alex fusese mușcat! Sau, mai exact, intrase într-un conflict direct cu un pește care refuza să accepte că fusese învins.

Să fim serioși: după ce reușești să scoți din apă un păstrăv de două kilograme, nu te aștepți ca acesta să mai aibă și ultimul cuvânt. Dar uite că peștele a ținut să-și apere onoarea până în ultima clipă.

Iar dacă până atunci Alex fusese eroul zilei, din acel moment a devenit și prima victimă cunoscută a unui păstrăv cu tendințe agresive din bazinul lui Liviu.

Mă întreb dacă doamna Ana nu cumva ar trebui să-i ofere și peștelui câteva ședințe de psihoterapie. Să-l ajute să gestioneze furia, să accepte înfrângerea și să înțeleagă că nu e frumos să-i muști pe cei care încearcă să te fotografieze.

Cât despre Andrei, cele zece minute se transformaseră, fără îndoială, într-o experiență memorabilă. Venise să-și vadă prietenii, să se relaxeze și să-și admire băiatul la pescuit. A plecat, probabil, cu o poveste pe care o va spune multă vreme: aceea în care fiul său a prins un păstrăv de două kilograme și a fost atacat de el după capturare!

De data aceasta n-am mai urcat pe munte, n-am mai trecut prin șleauri și bolovani și n-am mai avut parte de panorame deasupra norilor. Dar am petrecut câteva ore minunate în aer liber, în compania unor oameni amabili, primitori și generoși, care știu să transforme o simplă vizită într-o amintire de neuitat.

Liviu și doamna Ana ne-au primit cu drag, ne-au ospătat regește, iar noi am plecat cu burțile pline, cu sufletele vesele și cu material suficient pentru o nouă poveste.

Iar Alex? Ei bine, el va avea ce povesti la școală. Nu în fiecare zi prinzi un păstrăv de două kilograme! Și, mai ales, nu în fiecare zi poți spune că ai fost mușcat de propria captură.

Cât despre mine, nu pot decât să constat că, în Bistra, lucrurile evoluează spectaculos: data trecută am avut parte de aventuri montane, iar acum de pescuit extrem.

Aștept cu nerăbdare următoarea vizită. Și, binînțeles îl așteptăm pe Liviu și familia sa, să coboare la câmpie pentru că avem si noi cu ce să-i surprindem.

MIRCEA PAUȘENIUC