PUNCT DE VEDERE. Despre discordia de la periferia urbană

Urbanizarea societății are rădăcini adânci în istorie. Dacă în urmă cu 2000 ani, Traian a considerat că teritoriile cucerite trebuie neapărat urbanizate pentru a putea fi mai ușor controlate și stăpânite din punct de vedere militar, organizatoric dar și pentru implementarea unor reguli necesare evoluției societății, nu putem noi, în nici un fel, demantela acest concept. Demantelarea urbanizării nu o putem face. Dar, cu multă persuasiune, o putem deteriora.

A fi trăitor la oraș era o virtute și un privilegiu pentru mulți din predecesorii noștri. Dar ca orice lucru bun, ca orice obicei statuat de reguli nescrise, dar bine păstrate și respectate, orășeanul se diluează și se adaptează facilului. Nu ține la etichetă, nu respectă reguli, inventează altele ce-i sunt benefice doar lui și ignoră comunitatea conservatoare. Combinația dintre reguli și inadaptabilitate naște grotescul periferic existent în orice urbe.

Periferia adună inadaptați, adună analfabetism, adună viciați comportamental, adună leneși, adună mizerii și toată această adunare însumează incongruența nefastă a paradoxului evolutiv.

O dată născută și formată, periferia trebuie controlată. Și cine oare poate să o facă cel mai bine? Și cine oare se poate infiltra cel mai abil în mijlocul ei? Și cine oare poate culege beneficii în urma controlului? Sunt doar trei întrebări pe care eu doresc a le aprofunda și la care doresc a formula un minim răspuns.

Periferia nu se formează instantaneu. Începe de la ceva, începe cu cineva. Inițiatorul are o poveste, are un parcurs mai mult sau mai puțin nefericit și, nefiind suficient de puternic pentru a lupta cu propria persoană, se refugiază și se izolează la periferia urbei. Văzut de la distanță, pare un om liber ce poate face orice îşi doreşte. În viziunea privitorului, la fel de slab ca cel proaspăt instalat la marginea societății, este un motiv de a-l urma. Se apropie de “băștinașul” catacombei și-i gratulează inițiativa. Apoi, cere voie pentru a se învecina. Este primul act prin care preempțiunea îl definește ca lider pe întâiul stătător. În jurul lui se va construi “centrul noului univers” pentru cei ce-l vor urma. El va fi cel ce va impune reguli, el va dicta când “răsare și când apune soarele”, el judecă, el condamnă, el se erijează în lider. Deci, el va controla periferia.

Majoritatea elevată observă sincopa. Dar nu-i acordă importanță. Fiecare dintre administratorii urbei își zic în sinea lor: nu sunt mulți, nu au putere, sunt niște haimanale.

Periferia crește ca teritorialitate și, implicit, ca număr de indivizi. Apar discordii, începe lupta pentru supremație. Dacă, inițial, formatorii coloniei erau foști membri ai urbei din apropiere, printre ei s-au infiltrat venetici. Ultimii veniți nu sunt foarte docili. Nu vor să se supună regulilor impuse de cei vechi. Vor și ei la “masa puterii”. Vor și ei beneficii. Întâiul stătător va ține o vreme situația sub control. Vocile nonconformiste se înmulțesc. Liderul slăbește, dar nu vrea să cedeze. Are două opțiuni: predă puterea și devine prada hienelor nou instalate sau bate la ușile decidenților și-și oferă serviciile de delator!

Din lider, ajunge turnător. Își maschează bine noua îndeletnicire și va fi cel mai vehement verbalizator de invective la adresa stăpânirii. O perioadă va reuși să controleze indirect periferia. Este infiltratul perfect pentru a studia evoluția coloniei și a putea manipula înregistrații pe liste electorale.

Ajung la ultima întrebare: și cine poate culege beneficii de pe urma controlului?

Decidenții au privit formarea periferiei şi subtil, au încurajat-o. În public, au denigrat și condamnat formarea ei, dar în cercurile apropiate o vedeau ca pe o perspectivă a propriului progres. Aveau periferia gata formată, aveau turnătorul/liderul la picioarele lor, aveau o masă ușor manipulabilă. Dar ceva le lipsea. Ceva care să creeze emoție, ceva cu care majoritatea să poată empatiza.

Între punga de sărăcie nou creată și elite există o perdea ce interferează cu cele două lumi. Acestă perdea (metaforică) situată la capătul dinspre periferie, se contaminează cu obiceiurile, graiul, mentalitatea și obrăznicia inadaptaților.

Elitele nu-și doresc în proximitatea lor nimic din toate astea. Odraslele lor trebuiesc ferite de astfel de imagini, sumbrul nu are ce căuta la fereastra lor. Femeile lor vor fi păzite pentru a nu cădea pradă poftelor animalice ale brutelor ce-și fac veacul în ghetouri.

Soluția preîntâmpinării tuturor acestor presupuse acte nefaste se întrezărește în mijlocul unei asociații de caritate, asociație înființată pentru a mijloci empatia. Dacă asociația nu este a lor și membrii asociației se dezic de interesele meschine ale culegătorilor de putere, prin încercarea de-a manipula periferia, devine indezirabilă și ostilă progresului (sic)!

Penetrarea în periferie cunoaște și alte pârghii în afara “fundației de caritate”. Se creionează un “lider spiritual”, care vorbește limba perifericilor și, prin el, divinitatea aduce pacea și bunăstarea oropsiților.

Majoritatea urbei va observa interesul aleșilor, manifestat pentru integrarea sau reintegrarea paraponisiților. Vor aplauda demersurile caritabile și vor admira abnegația cu care încearcă să se remedieze o iregularitate creată sau susținută chiar de ei.

Cei ce se bat pe susținerea electorală a urgisiților sunt foarte mulți. Începe o nouă luptă. Mai ascuţită, mai aprigă. Și nu e lupta supraviețuirii în ghetou, ci e lupta supremației asupra listelor electorilor.

De-acum începe adevărata discordie la periferie.

Toate sinuozitățile funcționale de până acum nu au cunoscut o perversitate ca ceea ce urmează. Renegații sunt adunați de falșii protectori și se încearcă divizarea lor. Se conturează perifericii cu drept de vot și veneticii. Ultimii trebuie să plece. Așa-zișii autohtoni se simt apărați, băgați în seamă, devin purtători de sarcini electorale și întind mâna după orice li se oferă.

Culegătorii de voturi se înlocuiesc şi se întrec la tribuna perfidiei. Se dezbracă de orice bun simț și-i atacă pe oratorii precedenți. Infamia este atributul fiecărui aspirant la putere, pentru că nu contează atât de mult ce pot face eu, ce promit eu, ce ofer eu, ci contează mai mult ce nu a făcut celălalt.

Dacă până la apariția lor, liniștea coloniei cunoștea o oarece stare de normalitate, după plecarea și discursurile mincinoase se instalează discordia. Se instalează dorința de-a nu-l dezamăgi pe cel ce vindea iluzii de la tribuna improvizată în mijlocul mizeriei.

Deșănțarea electorală ia sfârșit. Oropsiții dorm în aceeași încăpere improvizată, alăturea cu porcul, câinele, găina și paraziții instalați în părul lor soios, iar discordia a fost instaurată în valențe elevate.

Milă mi-e de sărmani, dar mi-e silă de profitori! (din vol. Eroziunea elitelor, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2024)

Dorin Ioan COSTE