Regele a venit. Turiștii au venit. Oamenii au investit. Administrația când vine cu adevărat în Breb?

Fest-în-Vale se încheie, dar întrebările abia acum ar trebui să înceapă. Brebul a fost promovat de un rege, de scriitori, artiști, presă, antreprenori și de familii care și-au mutat viața aici. Inițiativa privată a demonstrat că satul poate produce cultură și economie. Cât din acest extraordinar capital este fructificat strategic de administrația publică?

Duminică seara se sting luminile de la Fest-în-Vale. Muzica se oprește. Turiștii încep să plece. Pensiunile își fac socotelile. Organizatorii respiră după trei zile intense. Brebul revine treptat la ritmul lui.

Și exact acum, după ce trece festivismul, merită pusă întrebarea pe care probabil n-o vom găsi pe niciun afiș: ce facem mai departe cu Brebul?

Festivalul ajuns la ediția a opta este încă o dovadă că locul funcționează. Există inițiativă. Există public. Există antreprenori. Există cultură. Există notorietate. Există turiști. Există un brand. Întrebarea este ce face puterea publică cu toate acestea.

Să recapitulăm puțin norocul aproape incredibil al acestui sat. În Breb a venit cel care avea să devină Regele Charles al III-lea. Despre lumea satului maramureșean a scris William Blacker. Au venit jurnaliști, fotografi și artiști. Au venit oameni din străinătate. Familii din Marea Britanie și Olanda au ales satul. Familii din Cluj, București, Oradea, Baia Mare și alte orașe românești au făcut același lucru.

S-au cumpărat și restaurat case. Au apărut pensiuni. Au apărut experiențe turistice. Au apărut proiecte culturale. A apărut Fest-în-Vale. În 2024 erau raportate 62 de structuri de cazare autorizate în Breb, aproximativ una la șapte case.

Să fim serioși. Unele administrații locale ar plăti sume uriașe unor consultanți pentru a obține jumătate din notorietatea pe care Brebul a primit-o aproape organic. Aici brandul nu mai trebuie inventat. Este deja construit.

Poate că întrebarea „Un rege a venit până în Breb. Noi ce mai așteptăm?” pare ironică. Este. Dar numai puțin.

Pentru că atunci când un viitor rege al Marii Britanii ajunge într-un sat maramureșean și apreciază tocmai arhitectura, peisajul și modul tradițional de viață, lucrul acesta ar trebui să aprindă toate beculețele unei administrații. Nu pentru o lună și nu până la următorul comunicat de presă. Pentru douăzeci de ani.

De aici ar trebui construită o viziune. Cum conservăm? Cum dezvoltăm? Ce permitem să se construiască? Ce protejăm? Cum dirijăm traficul? Cum extindem sezonul? Cum transformăm notorietatea în bunăstare pentru localnici? Cum facem ca turistul să lase bani nu doar la cazare, ci și la meșter, producător, magazin, ghid și restaurant? Cum conectăm Brebul cu Budești, Desești, Mara, Hoteni, Ocna Șugatag și celelalte puncte ale Maramureșului istoric?

Asta înseamnă administrație turistică.

Desigur, România nu duce lipsă de strategii. Suntem probabil una dintre țările europene cu cea mai mare biodiversitate de strategii pe metru pătrat de sertar. Avem strategii de turism, strategii de dezvoltare, strategii integrate, strategii durabile și, când acestea nu funcționează suficient, actualizăm strategia.

Problema Brebului nu este că nimeni n-a observat potențialul. L-a observat toată lumea. Problema este transformarea potențialului într-un proiect administrativ coerent și vizibil în teren.

Să fim însă corecți și cu administrația. Nu ar fi jurnalistic cinstit să susținem că autoritățile nu au făcut nimic. Infrastructura rurală este complicată. Există investiții publice, proiecte, drumuri și utilități care nu se văd întotdeauna spectaculos într-o fotografie. Nici patrimoniul nu poate fi gestionat de o singură instituție.

Dar tocmai succesul Brebului ridică standardul. Nu mai vorbim despre un sat anonim care încearcă să atragă primii turiști. Vorbim despre o destinație cu zeci de structuri de cazare și cu notorietate internațională. De aceea întrebările trebuie să fie mai exigente.

Un asemenea sat ar merita un program distinct, construit împreună cu comunitatea. La aceeași masă ar trebui să stea administrația locală, administrația județeană, localnicii, proprietarii de pensiuni, antreprenorii, organizatorii evenimentelor, specialiștii în patrimoniu, arhitecții și oamenii care cunosc turismul.

Nu pentru încă o fotografie de grup. Pentru un plan.

Cum arată Brebul în 2040? Câte mașini poate suporta? Unde facem parcări fără să mutilăm satul? Ce reguli arhitecturale stabilim? Cum salvăm casele vechi? Cum împiedicăm apariția construcțiilor care distrug peisajul? Cum rezolvăm deșeurile în weekendurile aglomerate? Cum încurajăm produsele locale? Cum introducem meșterii în circuitul turistic? Cum marcăm traseele? Cum protejăm viața localnicilor de efectele turismului excesiv?

Aceste lucruri nu sunt detalii. Sunt diferența dintre o destinație care rezistă și una care se autodistruge prin propriul succes.

Aici apare și tentația clasică a administrației românești. Când descoperim un sat frumos, vrem imediat să-l „amenajăm”. Și începe catalogul: pavele, băncuțe, coșuri, stâlpi ornamentali, garduri standardizate și panouri. Eventual niște litere volumetrice cu BREB, ca să fim absolut siguri că turistul știe unde a ajuns.

Toate pot avea utilitate dacă sunt făcute inteligent. Dar într-un sat istoric infrastructura trebuie să fie discretă. Nu turistul trebuie să observe investiția. Trebuie să observe satul.

Cea mai bună administrație pentru un loc precum Brebul este aceea care rezolvă problemele fără să devină ea însăși decorul principal.

Pericolul dezvoltării haotice este cât se poate de real. Succesul turistic aduce presiune, case mai mari, terenuri mai scumpe, trafic, cerere și inevitabil tentația de a construi repede. Dacă nu există reguli ferme și bun gust administrativ, într-o generație poți pierde exact ceea ce a atras oamenii.

Ar fi culmea ironiei. Să vină Regele Charles pentru casele tradiționale. Să vină străinii să le restaureze. Să vină turiștii să le fotografieze. Iar noi, încântați de succes, să demolăm ultimele case ca să facem loc pensiunilor „în stil tradițional”. După care, evident, să solicităm fonduri europene pentru revitalizarea identității locale.

Inițiativa privată și-a făcut deja demonstrația. Familiile care s-au mutat aici au riscat bani proprii. Localnicii care și-au deschis pensiuni au riscat. Cei care au restaurat case au riscat. Cei care au deschis afaceri au riscat. Cei care organizează Fest-în-Vale au ajuns la opt ediții.

Rezultatele există: turiști, presă, notorietate, cazare, economie și cultură.

Administrația nu trebuie să demonstreze că poate face un festival mai bun. Trebuie să facă ceea ce numai ea poate face: să construiască infrastructura și regulile care permit succesului să continue.

Poate că ar merita chiar o „masă a Brebului”. Nu încă un consiliu cu indemnizații și nici o comisie solemnă. O întâlnire periodică și practică între Primărie, Consiliul Județean, localnici, antreprenori, asociații, organizatori și specialiști. Cu probleme concrete pe masă. Cu termene. Cu responsabilități. Cu răspunsuri la următoarea întâlnire.

Ar putea suna prea simplu pentru administrația românească. Tocmai de aceea s-ar putea să funcționeze.

Pentru că Brebul nu mai trebuie descoperit. A făcut-o Regele Charles. Au făcut-o scriitorii. Au făcut-o jurnaliștii. Au făcut-o familiile venite din Occident. Au făcut-o familiile din marile orașe românești. Au făcut-o antreprenorii. Au făcut-o artiștii. Au făcut-o turiștii. Au făcut-o oamenii care au cumpărat și restaurat case.

Toată lumea pare să fi înțeles valoarea Brebului.

De aici înainte, provocarea este mai grea: să fim suficient de inteligenți încât să nu o pierdem.

Regele a venit. Turiștii au venit. Oamenii care au investit au venit. Artiștii vin. Festivalul a ajuns la ediția a opta.

Acum este rândul administrației să vină nu la poză, nu la deschiderea oficială și nu cu încă o mapă de proiect.

Ci cu viziune.

Pentru că, în cazul Brebului, întrebarea nu mai este dacă are potențial.

Întrebarea este cât din acest potențial suntem capabili să nu risipim.

GHEORGHIȚĂ ȚIBULEAC