REVOLUȚIA DIN DECEMBRIE. „Dinspre Piaţa Izvoarele spre Centrul Nou veneau coloane, parcă nesfârşite, de manifestanţi”

„Sunt absolvent al Şcolii de ofiţeri de securitate, promoţia 1967. Urmare a unor înţelegeri la nivel central între Departamentul Securităţii Statului şi Inspectoratul General al Miliţiei, în anul 1969 m-am numărat printre cei cinci ofiţeri de securitate care au fost mutaţi la Miliţia Judeţului Maramureş, în calitate de ofiţer-instructor la posturile de miliţie comunale. În anul 1972, an în care s-a constituit Inspectoratul Judeţean Maramureş al Ministerului de Interne, am fost numit ca ofiţer cu pregătirea militară şi fizică, iar apoi am fost mutat la Biroul cadre, devenind şeful acestui birou din anul 1980 până în 1990.

În jurul orei 12.00 (în 22 decembrie), întrucât la comanda Inspectoratului Judeţean al M.I. fusese numit de curând un nou inspector-şef în persoana colonelului Mihai Mihai, din Bucureşti, m-am deplasat împreună cu col. Vasile Porumb, adjunctul biroului de cadre, la locuinţa unde noul inspector-şef era cazat temporar.

După ce am discutat cu gazda acestuia şi ne-am convins că locaţia corespunde pentru o perioadă chiar de lungă durată, ne-am în-tors la inspectorat. Pe traseu, de-a lungul străzii Scânteii (acum strada Revoluţiei – 22 Decembrie) dinspre Piaţa Izvoarele spre Centrul Nou penetrau coloane, parcă nesfârşite, de manifestanţi cu intonaţii puternice, scandând „Fără violenţă!“. Am mers alături de aceste coloane până la intrarea în inspectorat, când m-am despărţit de col. Porumb, eu intrând în curte. Aici, lume multă, de toate nuanţele, vârstele,  stările de spirit. Intrarea în curtea sediului inspectoratului era filtrată de doi ofiţeri ai MApN. Unul era căpitanul Gheorghe Şteţca, pe care-l cunoşteam.

M-am adresat acestuia, spunându-i că am pistolul asupra mea, i l-am înmânat cu toc cu tot, inclusiv muniţia aferentă, două în-cărcătoare, cu şase cartuşe fiecare. Alături de ei erau şi câţiva inşi, aşa-zişii revoluţionari, care îşi arogau şi ei dreptul de control şi decizie asupra celor  care solicitau intrarea sau ieşirea pe poartă. După ce am intrat în curte, la geamul de la holul ce era la etajul I, l-am văzut pe Florian Adiel, ce avea un pistol mitralieră în mâini. În dreptul treptelor de intrare în clădirea principală a inspectoratului, atenţia mi-a fost atrasă de un ins, în etate de circa 30-35 de ani, de etnie romă, care în momentul când eu am ajuns în dreptul acestor trepte cobora pe acestea, exclamând cu voce tare: „Suntem români!”. După ce a ajuns la ultima treaptă de jos, a încetat să mai strige, s-a întors, a urcat până la cea de sus, fără să spună ceva, iar la coborâre a început să strige „Suntem români!”. Am asistat cu destulă curiozitate la acest gen de a se manifesta. Ulterior, am reflectat la gesturile şi cuvintele lui, dar mai mult la situaţia acestor oameni de etnie romă care ar fi avut atâtea şi atâtea să solicite de la societate. În acele momente, „reprezentantul” lor mulţumindu-se doar cu „suntem români!”, sintagmă cu care nu a deranjat pe niciunul din cei prezenţi în acel perimetru, dar nici nu a găsit aderenţi la manifestaţia lui”. (Col. (r.) Gheorghe Neag, Baia Mare)

 (Din vol. Baia Mare de altădată, vol. 2, Ed. Eurotip, 2016, editat de Glasul Maramureșului)

(Foto: Arhiva Glasul)