Ziua Culturii Naționale. O notă eminescienă despre etimologia toponimului Maramureș

Poetul Mihai Eminescu a interferat cu spațiul și cultura acestui colț de țară numit Maramureș prin intermediul lecturilor consistente despre istoria, legendele și folclorul ținutului. Din acest creuzet s-a născut poemul Dragoș Vodă cel bătrân, apoi drama istorică Bogdan Dragoș, poezia Ce te legeni, codrule…?. În plus, se știe că Eminescu plănuise (în 1870) să susțină cinci prelegeri publice în Maramureșul istoric (cu temele: Geniul național, În favoarea teatrului, Studii despre pronunție, Patria română și Poesia populară).

În mod surprinzător, îl regăsim pe Eminescu în istoria exegetică a precupărilor pentru analiza toponimului Maramureș. Intervenția asupra acestui subiect datează din perioada publicistică. Articolul a văzut lumina tiparului în data de 15 iunie 1883, nu are titlu [“Mai lesne se torc…”], însă tratează situația politică din Ardeal. În acest context, la un moment dat, face o afirmație despre originea maramureșenilor și etimo­logia numelui regiunii:

“Parc-ar simți [maghiarii, n.n.] că Unedoara e leagănul dinaștilor români, de-aceea s-aruncă cu toată furia de maghiarizare asupra acestui ținut. E probabil ca și dinaștii Moldovei sînt originari din Hațeg (…). Chiar maramu­reșenii par a fi din Hațeg. Ce e Maramureș decât o combinație între numele român al Porții de Fier (Marmura) și numele Murășului, care curge la nordul ținutului?”. (Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, 1985, pag. 314).

O primă remarcă față de afirmația de mai sus a marelui poet este abordarea termenului Maramureș ca un cuvânt compus (Mara și Mureș). Pentru prima parte a termenului, Eminescu propune o derivare din Marmura, cu sensul de “Poartă de fier” (probabil un toponim prin ținutul Pădurenilor, prin Retezat ori în preajma Sarmizegetusei), iar pentru a doua parte, indică hidronimul Mureș (râul ce străbate Transilvania și se varsă în Dunăre). Asta înseamnă că, în opinia lui Eminescu, numele de Maramureș s-a format undeva în zona Hațeg, iar locuitorii acestui ținut, migrând în depresiunile Carpaților nordici, au dus cu ei cultura și istoria zonei de baștină.

A doua observație are în vedere originea maramureșenilor ca fiind hunedoreni, pădureni (Eminescu spune “din Hațeg”, adică hațegani), deci mu­reșeni, cu alte cuvinte locuitori din ținutul Mureșului.

Din păcate, ideea este exprimată doar pasager, fără să fie dezvoltată și argumentată (ceea ce ar fi meritat cu prisosință).

Dorin Ștef