CRONICILE LUI COSTE. Abecedarul, nuiaua și veverița

Prima mea zi de școală a mirosit a ploaie, a haine umede și a țigări Carpați cu filtru. Nu a început cu vreo mare dragoste pentru învățătură, cum s-ar cuveni într-o poveste despre un copil silitor, ci cu dorința fierbinte de a mă întoarce acasă.

Școala se afla la câteva sute de metri de noi. O distanță neînsemnată pentru un om mare, dar destul de lungă pentru un copil care mergea spre necunoscut pe o uliță nepietruită. Când ploua, noroiul se ținea de încălțăminte cu o credincioșie pe care aveam s-o întâlnesc, mai târziu, doar la anumite necazuri.

Mama m-a dus într-una dintre cele două săli de clasă și m-a lăsat acolo, convinsă că îmi făcuse cel mai firesc bine din lume.

Eu am văzut lucrurile altfel.

Cât timp fusese lângă mine, încăperea aceea străină mai avea un punct de sprijin. După ce a plecat, m-am simțit stingher și al nimănui. Afară ploua. Era frig. În clasă plutea fum de țigară, iar eu mă uitam la ușă de parcă aș fi putut-o convinge pe mama să se întoarcă numai prin puterea privirii.

Învățam în aceeași încăpere cu cei din clasa a treia. Domnul învățător lucra când cu noi, când cu ei. Pentru un copil abia sosit, asta însemna că școala era nu doar neprietenoasă, ci și plină de oameni care știau deja prea multe.

Domnul Brediceanu era un om cu o cultură aleasă, dintre acei dascăli care impuneau respect înainte de a spune ceva. Umbla mereu la costum și cravată, purta pălărie, iar pe vreme ploioasă își punea șoșoni peste pantofi. Într-un sat în care noroiul nu cruța pe nimeni, dumnealui reușea să păstreze o anumită solemnitate până și în felul de a-l înfrunta.

Fuma Carpați cu filtru. Cum pe atunci fumatul nu era interzis în spațiile închise, țigara făcea parte din peisajul școlar aproape la fel de firesc ca tabla. Drept scrumieră avea o cutie rămasă de la o conservă de fasole cu cârnat.

Aveam, așadar, costum, cravată, pălărie și cultură aleasă, toate adunate în jurul unei conserve. Viața avea încă de atunci talentul ei de a amesteca solemnitatea cu hazul.

În prima zi, însă, mie nu mi s-a părut nimic hazliu.

Așa că a doua zi am luat o hotărâre importantă pentru viitorul meu: aveam să plec la școală, dar fără să ajung.

Am ieșit din casă cu ghiozdanul și cu înfățișarea unui copil care își cunoaște îndatoririle. Numai că, pe drum, m-am abătut prin grădinile din apropiere.

De acolo pândeam copiii: întâi când mergeau la școală, apoi, cu și mai multă atenție, când ieșeau. Nu mă puteam întoarce acasă înaintea lor. Chiulul cerea organizare, iar eu, deși începător în învățământ, m-am dovedit destul de priceput la acest capitol.

În loc de bancă, aveam crengi. În loc de tablă, cerul printre frunze. Mă cățăram prin copaci și îmi petreceam orele într-o libertate pe care școala, cu toată programa ei, nu părea dispusă să mi-o ofere.

Într-una dintre zile am reușit, cu mare greutate, să prind un pui de veveriță.

A fost o izbândă uriașă. Nu m-am gândit că vietatea aceea avea, poate, alte planuri. Am pus-o în ghiozdan, convins că acolo era în siguranță.

Ghiozdanul era din hârtie presată.

Veverița a constatat repede acest amănunt și a rezolvat problema cu dinții. Când m-am uitat după ea, libertatea își câștigase drepturile, iar ghiozdanul meu rămăsese cu o gaură greu de justificat prin activități școlare obișnuite.

Mă uitam la pagubă și încercam să găsesc o explicație care s-o îmbuneze pe mama. Orice poveste începeam să alcătuiesc avea însă același neajuns: trebuia să explice cum ajunsese o veveriță la lecție.

Acasă, mama mă întreba:

— Cum îi la școală? Azi ce-ați învățat?

Norocul meu purta numele Mărioara. Verișoara mea îmi dăruise, pe când aveam vreo cinci ani, un abecedar. Îl îndrăgisem atât de mult, încât învățasem să scriu și să citesc, ba ajunsesem să știu lecțiile pe de rost.

Așa că răspundeam fără prea mari ezitări. Eu povesteam din abecedar, mama credea că povestesc de la școală, iar lucrurile au mers astfel o săptămână.

Până într-o zi, când domnul Brediceanu s-a oprit la poarta noastră.

Mama era în curte. Fusese și ea eleva lui, așa că glasul acela calm, puțin răgușit de la multele țigări, îi era cunoscut de mult.

Eu mă aflam în antreul casei.

— Liviucă, ce s-a întâmplat cu Dorinucu de nu mai vine la școală?

Sunt întrebări care nu par lungi decât celui care le aude pe ascuns.

Am simțit un nod în gât și alte câteva în stomac. Din locul meu nu vedeam bine chipul mamei, dar tăcerea ei mi-a fost de ajuns. Într-o singură clipă, toate lecțiile povestite acasă se întorseseră împotriva mea.

Mama s-a apropiat de poartă. Au schimbat câteva vorbe, pe care le ascultam fără să mai respir ca lumea. La sfârșit, am auzit limpede:

— Vă asigur că de mâine nu va mai lipsi.

Domnul învățător a plecat. Mama a intrat în casă.

Era calmă. Avea năframa legată la ceafă și mâinile în șold. N-a simțit nevoia niciunei introduceri.

— Ai auzit?

— Da…

— Du-te și rupe-ți o vergea.

Am ieșit cu și mai multe noduri și m-am îndreptat agale spre colțul casei, unde aveam o tufă de mălin. Cu puțin înainte mă descurcasem să înșel un întreg sistem de învățământ. Acum trebuia să-mi aleg singur instrumentul îndreptării.

Am căutat-o pe cea mai mică și mai subțire. Dacă tot mi se îngăduia să particip la luarea deciziei, măcar să-mi apăr interesele.

Ce a urmat nu mai avea nimic din calmul discuției de la poartă. Vergeaua, mânuită cu dibăcie, se lipea de șezutul meu precum melcul de copac, numai că melcul, din câte știu, lucrează mai încet și fără asemenea urmări.

Am promis solemn că voi merge la școală și beteag.

Mama obișnuia să ne spună, citând din Proverbe: „Cine cruță nuiaua urăște pe fiul său, dar cine-l iubește îl pedepsește îndată.”

După această socoteală, am fost un copil iubit. Uneori mi-aș fi dorit doar ca dragostea să fie exprimată într-o formă mai puțin usturătoare.

Astăzi nu mai privesc asemenea pedepse ca pe o soluție. Atunci, însă, făceau parte din rânduiala casei, iar un copil nu era întrebat ce părere are despre rânduială.

În dimineața următoare am mers la școală. Până în clasă, de data aceasta.

Școala avea, totuși, și un motiv pentru care merita să mă duc: Silviu, colegul și prietenul meu de suflet.

Dacă la lecții mă descurcam fără prea mult ajutor, lângă el descopeream că era plăcut să fii de folos și altfel decât răspunzând corect. Îl ajutam să-și lege șireturile. Un lucru mărunt, s-ar spune, dar la vârsta aceea și un șiret dezlegat putea să-ți încurce serios drumul.

— Dorinucule, mă ajuți?

— Stai să ți le leg.

Mă aplecam și mă apucam de lucru cu seriozitatea unui om căruia i se încredințase o treabă importantă. Aveam și eu, în sfârșit, pe cineva în grijă. Domnul Brediceanu se ocupa de învățătura noastră, mama de îndreptarea mea, iar eu mă ocupam să nu se împiedice Silviu.

Cu nodurile din gât mă descurcam mai greu. Cu cele de la pantofii lui, ceva mai bine.

Nu mai știu ce ne spuneam de fiecare dată. Vorbele s-au risipit, așa cum se risipesc atâtea din copilărie, dar gestul a rămas: eu, aplecat lângă el, strângând șireturile, și el, așteptând să pornim mai departe.

Pe atunci nu mă gândeam că asemenea clipe se țin minte o viață. Îl ajutam fiindcă era Silviu, prietenul meu, și fiindcă avea nevoie de mine. Atât. Prieteniile copilăriei nu cereau explicații prea multe.

Lângă el, încăperea în care mă simțisem, în prima zi, al nimănui devenea puțin mai primitoare. Aveam un prieten. Nu mai eram chiar singur.

În două săptămâni știam și materia celor din clasa a treia. Învățam repede, iar lecțiile lor se desfășurau la câțiva pași de mine. N-aveam cum să nu le aud.

După primul trimestru, începusem să mă plictisesc. Mai răspundeam în locul altora, poate din nerăbdare, poate din plăcerea de a arăta că știu. Domnul Brediceanu găsea uneori o întrebuințare practică energiei mele și mă trimitea la lelea Marișca.

Pe atunci nu prea spuneam „tanti” și „nenea”. Era lelea și badea. Până și fraților cu șapte-opt ani mai mari li se spunea leliucă și bădiuc. Respectul se învăța și prin felul în care strigai omul de peste gard.

Lelea Marișca era o bătrână care locuia singură. Când mă vedea, știa dinainte rostul vizitei.

— Iară te-o trimis domnu’?

— Da, răspundeam sfios.

— Cât îi trebe? O fele sau un fărtai?

— Doar un fărtai.

Atunci ridica glasul:

— Da’ bani nu ți-o dat să-mi dai?

Dădeam din cap că nu. Eu eram trimisul, nu vistiernicul.

Lua o cantă, un vas metalic de vreo cinci litri, și turna horincă de mălai într-o sticlă de un sfert de litru. În loc de dop, îndesa un cocean de porumb.

— Să ai grijă pe unde meri! Să nu cazi și să scapi sticla!

Porneam înapoi cu mare băgare de seamă. Ulița era tot nepietruită, noroiul tot acolo, numai răspunderea mea crescuse. Cărțile puteau ajunge boțite; fărtaiul trebuia predat întreg.

Astăzi, o asemenea însărcinare ar stârni, pe bună dreptate, întrebări serioase. Atunci, eu mă gândeam mai ales să nu alunec.

Dar nu toate amintirile acelui an au rămas hazlii.

Înainte de venirea iernii, Valer a venit să taie lemne în curtea școlii. Avea un circular improvizat, cu un motor în două pistoane și o curea lată, din piele, lungă de vreo patru metri. Mașinăria aceea artizanală făcea zgomot și își vedea de lucru într-un fel care, privit astăzi, îmi dă fiori.

Atunci s-a întâmplat nenorocirea: patru dintre degetele unei mâini i-au fost retezate.

Din ziua aceea mi-au rămas în minte spaima, rumegușul și faptul că domnul învățător ne-a scos în curte să căutăm degetele.

Am scotocit și eu, alături de ceilalți copii.

L-am găsit pe cel mic.

I l-am înmânat domnului Brediceanu, iar el a spus:

— Să sperăm că i-l vor putea lipi la loc.

Nu știam atunci nimic despre chirurgie, despre nervi ori despre cât de dificilă este replantarea unui deget. Astăzi înțeleg că vorbele lui exprimau mai curând o speranță decât o certitudine medicală.

Nici nu știu cât am înțeles noi, copiii, din gravitatea întâmplării. Știu doar că am făcut ce ni s-a cerut și că imaginea aceea a rămas.

Astăzi, nimeni n-ar considera firesc să pui niște școlari într-o asemenea situație. Atunci, în curtea aceea, adulții încercau să facă ceva, iar noi ascultam. Copilăria nu era ferită de toate lucrurile de care ar fi trebuit ferită.

După iarnă a venit și primăvara, cu o altă ocupație școlară: creșterea viermilor de mătase.

Una dintre încăperi le era rezervată lor, iar noi, copiii din clasele întâi până într-a patra, ne înghesuiam în cealaltă. Viermii aveau nevoie de spațiu și de frunze de dud. Copiii, se vede treaba, se descurcau și cu mai puțin.

Mergeam după frunze și le aduceam la școală, unde foamea micilor noștri oaspeți nu părea să se sfârșească vreodată.

Sobele erau vechi, de pe vremea părinților noștri. Când plecam acasă, purtam în haine un amestec de fum de țigară și fum de lemne verzi. Dacă mama voia să știe pe unde umblasem, în zilele acelea n-ar fi avut nevoie să mă întrebe: școala se simțea de la ușă.

Mă gândesc uneori câte controale ar încăpea astăzi într-o singură zi de-a noastră. Fumat în clasă, sobe bătrâne, copii trimiși după horincă, un circular primejdios în curte…

Probabil că s-ar termina hârtia înaintea proceselor-verbale.

Și totuși, dincolo de aceste lucruri, au rămas chipuri, glasuri și întâmplări pe care nu le pot desprinde de începutul vieții mele. Nu tot ce era firesc atunci era și bun, dar nici amintirea nu se lasă împărțită atât de simplu în bine și rău.

Deși învățam bine, domnul Brediceanu avea alte preferințe. Copiii simt asemenea lucruri, chiar dacă nu știu întotdeauna să le spună.

Nu i-am purtat însă ranchiună. Îl văd și acum cu pălăria lui, cu țigara între degete, cu șoșonii trași peste pantofi. Îi aud vocea calmă la poarta noastră și, fără să vreau, parcă mă așez mai cuminte pe scaun.

Din clasa a doua, ai mei m-au transferat la școala din Șomcuta.

Drumul era lung și desfundat. Acesta avea să fie marele inconvenient. În rest, am avut norocul de a întâlni un dascăl pe care îl pomenesc și astăzi cu respect profund: doamna Ardelean.

Fiul dumneaei îmi era coleg, dar nu făcea niciodată diferențe între noi. Pentru un copil atent la dreptate, asta însemna mult. Nu era nevoie de vorbe mari despre corectitudine. O vedeam în fiecare zi, în felul în care ne asculta și ne aprecia.

De la dumneaei am înțeles cât de bine îi prinde unui copil să știe că va fi judecat după ceea ce face, nu după cine este.

Din clasa a doua, am început să iau, în fiecare an, locul întâi. Drumul spre școală rămăsese lung și desfundat, dar acum mă întorceam de acolo și cu bucurii pe care abia așteptam să le duc acasă.

La sfârșitul anului, le arătam părinților carnetul de note și diploma. Le întindeam cu mândria aceea de copil care nu știe încă să-și ascundă fericirea și nici nu are de ce. Așteptam să se uite la ele, apoi le urmăream chipurile. Notele le știam; voiam să văd bucuria lor.

Tata se uita la carnet, la diplomă, apoi la mine și spunea:

— No, amu ce să faci, ești deștept ca mă-ta!

N-o spunea din răutate. Era felul lui hâtru de a mă lăuda și de a-i face mamei, dintr-o singură vorbă, un compliment. Eu veneam cu locul întâi, iar el îi dădea și ei partea cuvenită din izbândă.

Nu mai țin minte ce răspundea mama de fiecare dată. Dar mi-a rămas bucuria de a sta în fața lor, cu carnetul și diploma în mâini, fără să mai am nimic de ascuns.

Promisiunea făcută cândva la poartă domnului Brediceanu fusese respectată cu vârf și îndesat. Copilul care își petrecuse prima săptămână de școală prin copaci ajunsese să vină acasă cu premiul întâi.

Din fericire, tata spunea că semăn cu mama la deșteptăciune. Pentru săptămâna de chiul nu se grăbise nimeni să revendice asemănarea.

Au urmat anii și alte diplome. Eu am crescut, școlile s-au schimbat, drumurile m-au dus tot mai departe. Dar primul an a rămas acolo, într-un colț al memoriei în care încă plouă peste ulița nepietruită și încă se aude glasul domnului Brediceanu.

A rămas al abecedarului primit de la Mărioara, al fărtaiului astupat cu un cocean și al unei veverițe care își obținuse libertatea pe socoteala ghiozdanului meu.

A rămas și al lui Silviu. Dintre toate câte am învățat atunci, gestul de a mă apleca să-i leg șireturile îmi este și astăzi unul dintre cele mai dragi. Nu primeam notă pentru el și nici nu trebuia să ridic mâna. Era suficient să-mi văd prietenul gata de drum.

Dacă închid ochii, mă mai văd plecând spre școală. Ghiozdanul îmi stă în spate, noroiul mi se agață de încălțăminte, iar dintr-o grădină se aude foșnind ceva printre crengi.

De data aceasta merg mai departe. La școală mă așteaptă Silviu. Poate că iar i s-au dezlegat șireturile.

Veverița, presupun, răsuflă ușurată.

Și, dincolo de toate aceste amintiri, îi văd pe ai mei. Mama, cu năframa legată la ceafă. Tata, pregătit să spună o vorbă care să ne facă să zâmbim. Eu, nerăbdător să le arăt ce-am mai făcut.

Astăzi le-aș arăta toate diplomele mele.

Le-aș pune pe masă, una câte una, și aș aștepta să le privească. Aș avea răbdare. Nu m-aș mai grăbi să le strâng și să fug la joacă. M-aș uita la mâinile lor ținând hârtiile și aș asculta tot ce-ar avea de spus.

Mai ales pe tata:

— No, amu ce să faci, ești deștept ca mă-ta!

Numai că ei nu mai sunt.

Iar dintre toate câte am adunat de atunci, nicio diplomă nu-mi poate dărui încă o dată clipa aceea: eu, în fața lor, cu carnetul în mână, și ei acolo, să se bucure de mine.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt