CRONICILE LUI COSTE. Anafrofizia și frustrații funcțiilor
În administrația noastră de mucava, există oameni care nu ajung să conducă instituții, ci să le confunde cu propriul ego. Îi vezi cuminți la început, cu aerul acela de funcționărași inofensivi, și-i lași puțin mai sus în ierarhie; imediat se schimbă la față, ca și cum funcția le-ar fi pus pe cap o coroană și în gură un fluier de comandă. De atunci înainte, nu mai discută cu oamenii, ci cu niște supuși imaginari.
La birou, acești mici suverani ai hârtiei timbrate au un refren simplu: ton, presiune, gesturi largi și multă importanță de împrumut. Când nu știu ce să facă, ridică vocea. Când nu au soluții, cer rapoarte. Când nu citesc rapoartele, cer alte rapoarte. Când se împotmolesc, convoacă o ședință. Când ședința nu lămurește nimic, mai convoacă una, ca să se audă încă o dată cum nu s-a decis nimic.
Ședința, pentru ei, nu e instrument de lucru, ci altarul propriei suficiențe. Vorbesc mult ca să pară importanți și nu spun nimic ca să nu poată fi contraziși. Îți ascultă observațiile cu acea atenție rece a omului care a decis deja totul înainte să te întrebe. La final, nimeni nu știe exact ce s-a hotărât, dar toți știu cine a fost certat. Și, dacă ai neșansa să ceri claritate, ți se răspunde cu fraze administrative, rotunde și goale, în care cuvântul „urgент” ține loc de conținut.
Acești oameni au darul rar de a transforma orice întâlnire într-o demonstrație de goliciune cu pretenții. În ședințe, se umflă ca niște zmei de birou, dar în afara lor se micșorează spectaculos în fața oricui le poate întoarce privirea. Cu cei de sus sunt docili, cu cei de jos sunt aspri, iar cu adevărul au o relație de amână-toare profesională. Nu conduc, ci apasă. Nu organizează, ci strivesc. Nu răspund, ci latră.
Costumul și cravata le stau pe umeri ca o sentință permanentă, nu ca o ținută. Le poartă cu solemnitatea omului care confundă croiala cu prestigiul și postura cu autoritatea. Nici când ar trebui să fie simpli nu devin omenoși, nici când ar trebui să fie exacți nu devin clari, nici când ar trebui să fie decenți nu renunță la teatrul superiorității. În fond, sunt mereu aceeași specie: prea mici pentru funcția pe care o afișează și prea zgomotoși pentru competența pe care nu o au.
Iar peste toate planează spectacolul birocratic al ședințelor fără scop, unde se adună ca să mimeze guvernarea și să exerseze solemnitatea. Se intră cu ordinea de zi, se iese cu oboseala, iar între cele două rămâne doar un nor de vorbe, câteva priviri încruntate și certitudinea că, dacă ar lucra la fel de mult cât vorbesc, instituția ar merge singură. Dar tocmai asta e problema: pentru unii, funcția nu e responsabilitate, ci decor. Și, când decorul cade, rămâne la vedere exact ce au ascuns tot timpul — micimea, frustrarea și spaima de a nu părea, pentru o clipă, obișnuiți.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
