CRONICILE LUI COSTE. Când mintea întâlnește inima
Dialogurile purtate cu bunul meu prieten, Ovidiu Ioan Rotaru — doctor și filozof, critic atent și fin observator al oamenilor — m-au condus adesea spre întrebări care nu caută neapărat un răspuns definitiv. Unele întrebări își păstrează valoarea tocmai prin misterul lor, asemenea unei ferestre deschise către ceea ce nu poate fi pe deplin cuprins. Dintre toate, una revine cu o blândețe tulburătoare: poate mintea controla iubirea?
Ovidiu privește omul cu rigoarea celui deprins să înțeleagă suferința, dar și cu răbdarea filozofului care știe că, dincolo de orice explicație, rămâne taina unei ființe. În dialogurile noastre, mi-a devenit tot mai limpede că mintea este un univers vast, o mare fără hotare, capabilă să nască lumi, să le destrame și să le reclădească dintr-o singură amintire. Și totuși, în fața iubirii, chiar și această putere pare să se oprească o clipă, asemenea unui călător ajuns înaintea unei porți pe care nu o poate deschide numai cu rațiunea.
Mintea calculează, pune întrebări și caută siguranță. Ea măsoară riscurile apropierii, cercetează consecințele și ridică, uneori, ziduri din experiențe dureroase. Inima, în schimb, nu cere întotdeauna argumente. Ea recunoaște o privire, tresare la o voce, păstrează în tăcere un gest mărunt care, pentru ceilalți, poate să nu însemne nimic. Iubirea pătrunde în noi fără să ne întrebe dacă suntem pregătiți și schimbă, discret, felul în care privim lumea.
Poate că mintea nu poate controla iubirea, dar o poate însoți cu înțelepciune. O poate feri de graba care mistuie, de îndoiala care rănește și de tentația de a transforma ființa iubită într-o posesie. O iubire autentică nu cere captivitate, ci prezență. Nu se hrănește din teamă, ci din libertatea de a alege, zi după zi, să rămâi aproape.
În acest sens, o minte fără margini nu este mintea care pretinde că deține toate răspunsurile. Este mintea care acceptă să fie tulburată de emoție, care are curajul de a se lăsa atinsă de frumusețea celuilalt și care nu reduce iubirea la o simplă explicație. Există sentimente pe care nu le putem demonstra, așa cum nu putem opri lumina dimineții să pătrundă pe fereastră. Putem doar să alegem dacă deschidem ochii și dacă permitem acelei lumini să ne transforme.
Iubirea este, poate, una dintre cele mai profunde forme de cunoaștere. Ea ne amintește că omul nu este alcătuit numai din rațiune, ci și din fragilitate, memorie, dor și speranță. Ne invită să ieșim din propriul ego, să privim mai atent, să ascultăm mai profund și să înțelegem că apropierea adevărată nu se construiește prin control, ci prin încredere.
Așa cum sugerează întâlnirea dintre medicina spiritului și filosofia vieții, pe care Ovidiu o întruchipează prin felul său de a observa omul, purtăm în noi deopotrivă nevoia de sens și nevoia de iubire. Mintea poate călători dincolo de timp, prin amintiri și visuri; poate construi planuri și imagina universuri. Iubirea însă o readuce mereu în prezent: în clipa simplă în care alegem să fim sinceri, să iertăm, să avem răbdare sau, uneori, să lăsăm să plece ceea ce nu ne mai poate aparține.
Poate mintea controla iubirea? Nu în întregime. O poate cenzura, o poate amâna ori ascunde sub argumente, însă rareori îi poate porunci să dispară. Iubirea își păstrează libertatea, asemenea unui zbor care nu poate fi închis între pereții unei definiții. Mintea o poate lumina, maturiza și proteja de propriile umbre, dar nu o poate supune.
Când mintea întâlnește inima, nu este nevoie ca una să o învingă pe cealaltă. Din această întâlnire se poate naște echilibrul: o iubire care nu orbește, o rațiune care nu îngheață și o libertate care nu se teme de apropiere. Atunci, omul descoperă că a iubi fără a se pierde pe sine este, poate, cea mai înaltă formă de înțelepciune.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
