EDITORIAL. România trebuie să reînvețe să producă, nu doar să consume
România traversează de decenii o criză tăcută, o erodare lentă a fundației sale economice care ne-a transformat, dintr-un stat cu o producție diversificată, într-o piață de desfacere pentru alții. Dincolo de cifrele seci ale statisticilor, realitatea din teren ne arată o țară care a cedat teren prețios în Europa: am abandonat piețe, am închis fabrici și combinate, iar ceea ce însemna odinioară mândria industriei românești a fost retrogradat, prea des, la statutul de amintire sau chiar de fier vechi.
Într-o lume dinamică în care statele inteligente își protejează resursele, își modernizează capacitățile de producție și stimulează exporturile, noi am ales calea facilă a importurilor. Am ajuns în situația paradoxală de a cumpăra din afară exact acele produse pe care altădată le realizam cu succes acasă.
Dacă pierderea industrială este un diagnostic dur al ultimilor ani, drama agriculturii românești este o rană deschisă. Avem o zestre inestimabilă: pământ fertil, oameni pricepuți, o tradiție seculară și resurse naturale greu de egalat în Europa. Cu toate acestea, milenara agricultură care a hrănit acest popor se luptă astăzi să supraviețuiască, în timp ce România depinde dramatic de importuri alimentare.
Cum am putut tolera această inversare de roluri? Răspunsul stă într-o eroare de viziune fundamentală: am uitat că nu se poate construi o economie națională puternică fără să-ți susții producția internă, fără să-ți valorifici materiile prime prin procesare locală și fără să le oferi o șansă reală celor care muncesc cinstit acest pământ.
Dar poate că cea mai mare vulnerabilitate nu vine din exterior, ci din interiorul nostru. Fiecare dintre noi s-a izolat, treptat, într-o bulă de confort și iluzorie liniște. Atâta timp cât problemele majore ale comunității sau ale economiei nu ne bat direct la ușă, preferăm tăcerea. Ne complacem în neutralitate și nefericita capcană de a confunda absența zgomotului cu bunăstarea.
Pe această tăcere complice s-au clădit majoritatea deciziilor politice și economice păguboase care ne-au adus în punctul de față. Mi-e teamă că, dacă vom continua să confundăm dependența externă cu dezvoltarea, ne vom trezi prea târziu, privind spre o țară care a pierdut nu doar companii, ci însăși substanța viitorului său.
Nu este însă totul pierdut, iar pesimismul nu trebuie să ne paralizeze. Nu cerem o întoarcere nostalgică și nerealistă în trecut, ci capacitatea lucidă de a învăța din el.
România are nevoie urgentă de o schimbare de paradigmă: O agricultură susținută real, bazată pe sprijinirea producătorului local și investiții în lanțuri de procesare; o industrie modernizată, capabilă să genereze valoare adăugată și locuri de muncă bine plătite; politici economice coerente, care să pună cetățeanul și interesele economiei naționale în centrul oricărei strategii de dezvoltare.
Un neam nu se stinge doar atunci când tinerii săi iau calea Diasporei în căutarea unui trai mai bun. Un neam își pierde ființa și atunci când se resemnează, când își pierde rostul, speranța și credința că poate construi ceva durabil chiar la el acasă.
România trebuie să-și recapete încrederea în propriile forțe. Pentru că viitorul unei națiuni nu se clădin pe ruinele a ceea ce a fost puternic, ci pe valorificarea inteligentă a ceea ce încă mai avem. Drumul înainte trece prin recuperarea propriei identități economice, iar acest drum trebuie să-l construim noi, aici, acasă.
Costel Pârvănoiu, consilier municipal Baia Mare
