CRONICILE LUI COSTE. Cumpăna valorilor

Există în viața fiecărui om clipe de tăcere în care zgomotul lumii se retrage pentru o clipă, ca o mare obosită de propria furtună. Atunci, dincolo de graba zilelor, de febra câștigului și de nevoia aproape dureroasă de a fi văzuți, se ridică întrebarea care nu poate fi ocolită: ce rămâne din noi atunci când trec aplauzele, când se stinge lumina succesului și când toate măștile pe care le-am purtat cad în fața propriei conștiințe?

Nu averea răspunde acestei întrebări, nici rangul, nici mulțimea celor care ne rostesc numele. Răspunsul se află în partea nevăzută a ființei, acolo unde omul rămâne singur cu faptele sale, cu tăcerile lui și cu adevărurile pe care a îndrăznit sau nu să le apere. Acolo, în adâncul sufletului, se naște caracterul: acea temelie discretă care nu se vede, dar pe care se sprijină întreaga noastră lume lăuntrică.

Virtutea nu este o podoabă de sărbătoare și nici un cuvânt lustruit pentru împrejurări solemne. Ea este pâinea de fiecare zi a conștiinței. Este puterea de a rămâne drept când nedreptatea promite folos, de a rosti adevărul atunci când minciuna ar fi mai comodă, de a nu întoarce privirea de la durerea celuilalt, chiar când lumea ne învață să trecem nepăsători mai departe. Virtutea nu strigă. Ea nu cere martori și nu își ridică statui. Lucrează în liniște, asemenea unei rădăcini care ține în pământ un copac bătut de vânturi.

Trăim, poate, într-o vreme în care omul este tot mai des ispitit să își schimbe sufletul pe o imagine. Se caută strălucirea înaintea adevărului, confirmarea înaintea rostului, succesul înaintea meritului. În piețele moderne ale opiniei, unde cuvintele se aruncă grăbit și judecățile se împart fără răbdare, aparența a ajuns să poarte coroana valorii. Cel care se face auzit este adesea socotit înțelept, iar cel care se expune este luat drept vrednic. Dar nu orice lumină călăuzește: unele lumini doar orbesc.

Degradarea morală nu vine, de regulă, cu pași grei și cu porți izbindu-se. Ea intră în viața noastră pe ușa compromisului mic, a minciunii spuse „ca să fie bine”, a nepăsării care se ascunde sub masca prudenței. Începe atunci când tăcem, nu pentru că nu avem nimic de spus, ci pentru că ne temem să nu pierdem ceva. Crește atunci când vedem nedreptatea și hotărâm că nu este treaba noastră. Iar, într-un târziu, devine obișnuință: acea noapte lentă a sufletului în care omul încetează să mai distingă limpede binele de rău.

Ni se oferă astăzi drumuri netede, promisiuni rapide și reușite fără răbdare. Ni se spune că putem avea totul fără să ne formăm, să fim admirați fără să merităm, să judecăm fără să cunoaștem și să fim liberi fără să purtăm povara responsabilității. Dar drumul care nu cere urcuș nu întărește picioarele, iar viața care nu cunoaște încercarea nu învață inima să fie statornică. Numai prin efort, prin îndoială și prin lupta cu propriile slăbiciuni omul își descoperă adevărata măsură.

Sunt oameni care aleargă o viață întreagă după lucruri care se pierd. Strâng bunuri, caută putere, vânează aprobări și își numără valoarea în privirile celorlalți. Dar, dacă seara îi găsește goi de recunoștință, săraci în iubire și împovărați de propriile regrete, atunci toate comorile lor nu sunt decât o formă strălucitoare de sărăcie. Omul poate avea o casă plină și un suflet pustiu. Poate avea mulți în jur și totuși să nu mai aibă pe nimeni aproape.

Adevărata noblețe nu locuiește în vorbe mari. Ea se vede în felul în care îl privești pe cel vulnerabil, în răbdarea pe care o dăruiești celui care greșește, în felul în care îți ții promisiunea atunci când nimeni nu ți-o mai cere. Ea se află în mâna întinsă fără calcul, în binele făcut fără martori, în respectul păstrat chiar și atunci când ai puterea de a-l disprețui pe celălalt. Omul bun nu este lipsit de slăbiciuni; el este omul care nu și le transformă în arme împotriva lumii.

În fiecare inimă există o cumpănă nevăzută. Pe un taler se așază graba, vanitatea, interesul, frica și plăcerea de a alege drumul ușor. Pe celălalt se așază adevărul, demnitatea, mila, curajul și grija față de celălalt. Cumpăna se mișcă neîncetat. O înclină o vorbă rostită cu răutate, o promisiune uitată, o nedreptate tolerată. Dar o pot ridica din nou o iertare sinceră, o mărturisire curajoasă, o faptă bună făcută la timp.
Nu ni se cere să fim fără greșeală. Omul nu este o statuie, ci o ființă a devenirii, purtând în sine și umbră, și lumină. Ni se cere, însă, să nu ne împăcăm cu umbra, să nu o transformăm în lege și să nu o numim destin. Ni se cere să păstrăm vie rușinea de a greși, puterea de a cere iertare și dorința de a ne îndrepta. Aceasta este marea libertate: nu aceea de a face orice, ci aceea de a nu deveni sclavii propriilor slăbiciuni.
O societate nu se pierde doar prin sărăcie, corupție ori neputința instituțiilor sale. Ea se pierde atunci când oamenii ajung să creadă că onoarea este naivitate, bunătatea este slăbiciune, iar cinstea este o piedică în calea izbânzii. Se vindecă, însă, de fiecare dată când cineva alege să rămână drept într-un loc în care nedreptatea a devenit regulă; când cineva apără adevărul, deși îl costă; când cineva refuză să își cumpere liniștea prin tăcere vinovată.

Poate că nu putem îndrepta dintr-odată lumea. Dar putem împiedica lumea să ne îndrepte pe noi după chipul ei grăbit, rece și lipsit de măsură. Putem păstra în noi acea lumină modestă care nu orbește, ci călăuzește. Putem rămâne oameni atunci când împrejurările ne îndeamnă să devenim indiferenți, cruzi sau lipsiți de memorie.

Iar atunci când timpul va așterne tăcere peste numele, izbânzile și vanitățile noastre, nu va mai conta cât de sus am urcat, ci ce am lăsat în urma noastră. Nu va mai conta cât de mult am fost priviți, ci cât de sincer am privit noi spre ceilalți. Nu va mai conta câte cuvinte am rostit, ci câte adevăruri am avut curajul să trăim.

În fața acestei cumpene, fiecare om este, în cele din urmă, propriul său judecător.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt