CRONICILE LUI COSTE. De partea cui se înclină balanța?
În teoria dreptului, judecătorul este definit ca un garant al imparțialității, un interpret fidel al legii și un arbitru neutru între părți. El nu creează legea, nu o negociază și nu o adaptează după împrejurări conjuncturale; o aplică. Sau, cel puțin, aceasta este ficțiunea necesară pe care se sprijină statul de drept.
În practică însă, uneori, judecătorul pare să fi descoperit o nouă ramură a dreptului: dreptul relațiilor convenabile.
Îl regăsim nu doar în sala de judecată, ci și în saloanele unde se negociază influența sub formă de convivialitate. La mesele unde se ciocnesc pahare, nu argumente, și unde neutralitatea este suspendată în favoarea unui protocol tacit: astăzi socializăm, mâine interpretăm legea. Prezența lui acolo nu este o simplă indiscreție morală, ci o incompatibilitate funcțională. Pentru că judecătorul care devine familiar cu puterea încetează, inevitabil, să o mai controleze.
Rolul său constituțional este limpede: aplicarea legii cu imparțialitate, garantarea dreptului la un proces echitabil, respectarea termenului rezonabil și asigurarea egalității armelor între părți. Aceste principii nu sunt opționale, nu sunt decorative și nu pot fi suspendate în funcție de cine se află în boxă. Ele sunt însă, în cazul de față, reinterpretate cu o flexibilitate suspectă.
Astfel, termenul rezonabil devine elastic. Se dilată pentru unii și se comprimă pentru alții. Tărăgănarea nu mai este o disfuncție, ci o strategie. Amânările se succed cu o regularitate suspect de oportună, iar procedura, în loc să fie un instrument al ordinii, devine un labirint administrat cu grijă. Nu pentru a clarifica, ci pentru a obosi, pentru a câștiga timp, pentru a aștepta momentul potrivit.
Imparțialitatea, la rândul ei, capătă nuanțe. Nu mai este absența oricărei influențe, ci abilitatea de a o disimula. Judecătorul nu favorizează — ar spune el — ci doar „interpretează”. Nu tergiversează — doar „gestionează complexitatea dosarului”. Nu răspunde unor interese — doar „ține cont de context”.
Această sofisticare a limbajului nu face decât să mascheze o realitate simplă: balanța nu mai este ținută dreaptă.
Iar când balanța este atinsă, chiar și discret, întregul mecanism al justiției se dezechilibrează. Pentru că justiția nu înseamnă doar soluții corecte, ci și aparența de corectitudine. Ori, judecătorul care își împarte timpul între deliberare și convivialitate politică compromite ambele dimensiuni: și fondul, și forma.
În acest punct, nu mai vorbim despre o abatere individuală, ci despre o formă de uzurpare simbolică a funcției. Roba nu mai acoperă un principiu, ci devine un costum convenabil într-un joc de interese. Iar legea, în loc să fie normă generală și impersonală, ajunge un instrument selectiv, aplicat cu măiestria unui actor care știe exact când să intre în scenă și când să tragă cortina.
Și astfel, întrebarea revine, dar își pierde inocența: de partea cui se înclină balanța?
Nu mai este nevoie de un răspuns explicit. Este suficient să privim unde se adună întârzierile, unde dispar urgențele și unde apar, cu o punctualitate suspectă, soluțiile favorabile. Acolo, în acea înclinare aproape imperceptibilă, se află adevărul.
Un adevăr care nu se pronunță în hotărâri, ci se ghicește în tăceri.
Nota bene
Dintr-o perspectivă etică și instituțională, admirația mea se îndreaptă fără rezerve către cei care slujesc adevărul cu probitate, discreție și curaj moral. În același timp, disprețul meu este total față de aceia care, prin asociere cu interesele politice, prin compromisuri și prin murdărirea deliberată a actului de justiție, compromit nu doar propria demnitate, ci și încrederea publică în lege. Adevărul nu este o formulă retorică, ci un principiu de ordine; iar când el este trădat, nu se deteriorează doar o carieră, ci se fisurează însăși autoritatea morală a instituției.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
