EDITORIAL. Când cade cadastrul, nu cade un server. Cade încrederea într-un stat
Există instituții fără de care un stat modern nu poate funcționa. Armata. Justiția. Banca centrală. Evidența populației. Și cadastrul.
Cadastrul nu înseamnă doar hărți și parcele. Înseamnă proprietatea privată – unul dintre pilonii fundamentali ai oricărei democrații. Înseamnă evidența terenurilor, a clădirilor, a tranzacțiilor și, în ultimă instanță, garanția că dreptul de proprietate este protejat.
De aceea, orice incident major care afectează această infrastructură trebuie tratat ca o problemă de securitate națională, nu ca un simplu „incident IT”.
România are obligația să răspundă la câteva întrebări incomode.
Prima: cât de grav este, în realitate, ceea ce s-a întâmplat?
Cetățenii au dreptul să știe dacă vorbim despre o indisponibilizare temporară a sistemelor, despre un atac ransomware sau despre compromiterea și exfiltrarea unor baze de date strategice. Diferența dintre aceste scenarii este uriașă.
În lipsa unor explicații complete și credibile, golul este umplut inevitabil de speculații. Iar vina pentru acest lucru nu aparține cetățenilor, ci instituțiilor care comunică prea puțin și prea târziu.
A doua întrebare privește starea reală a infrastructurii digitale a statului.
Ani la rând s-au cheltuit sute de milioane de euro pentru digitalizare. Cu toate acestea, de fiecare dată când apare o criză, descoperim sisteme învechite, dependențe de aplicații dezvoltate cu mulți ani în urmă, lipsa redundanței și proceduri care par desprinse din altă epocă.
Dacă aceasta este realitatea, atunci problema nu mai este una tehnică. Este una administrativă și politică.
Mai există însă o întrebare pe care autoritățile nu ar trebui să o evite.
Cum sunt protejate, în realitate, cele mai sensibile baze de date ale statului român?
În orice democrație modernă, astfel de sisteme trebuie proiectate astfel încât niciun incident punctual să nu poată produce efecte catastrofale. Backup-uri, replicare geografică, audituri independente, testarea periodică a securității și planuri de recuperare după dezastru nu sunt luxuri tehnologice. Sunt standarde minimale.
Dacă acestea au existat, publicul are dreptul să afle în ce măsură au funcționat. Dacă nu au existat, atunci cine își asumă răspunderea?
Mai există o dimensiune despre care se vorbește prea puțin.
Datele cadastrale nu reprezintă doar informații tehnice. Ele descriu structura proprietății din România. În funcție de conținutul bazelor de date și de nivelul eventualei compromiteri, acestea pot avea o valoare strategică excepțională pentru grupări de criminalitate organizată, pentru rețele specializate în fraude economice sau pentru servicii de informații ostile.
Tocmai de aceea, autoritățile trebuie să spună clar dacă există indicii privind exfiltrarea datelor și care sunt riscurile reale pentru cetățeni.
În spațiul public au apărut deja numeroase teorii despre cine ar putea fi autorul atacului.
Într-un stat de drept, răspunsul nu poate veni din speculații și nici din preferințe politice.
Atribuirea unui atac cibernetic este una dintre cele mai complexe operațiuni tehnice și trebuie făcută exclusiv pe baza probelor. Orice altă abordare ar fi iresponsabilă.
Dar există o concluzie care nu depinde de identitatea atacatorului.
Dacă o infrastructură critică poate fi pusă în genunchi, atunci vulnerabilitatea există indiferent cine a profitat de ea.
Și mai există o întrebare care merită pusă fără ocolișuri.
Cum este posibil ca, în 2026, după ani întregi în care securitatea cibernetică a fost declarată prioritate strategică, România să fie pusă într-o asemenea situație?
Unde au mers investițiile? Cine a verificat sistemele? Cine a semnat recepțiile? Cine a făcut auditurile? Și cine răspunde atunci când acestea se dovedesc insuficiente?
Într-un stat funcțional, încrederea cetățenilor nu se cere. Se câștigă prin transparență.
Iar transparența începe cu adevărul. Nu cu comunicate vagi. Nu cu tăceri prelungite. Nu cu formule birocratice.
Cetățenii au dreptul să cunoască amploarea incidentului, măsurile luate pentru limitarea efectelor și planul prin care o asemenea situație să nu se mai repete.
Fiindcă, atunci când cade infrastructura digitală care garantează dreptul de proprietate, nu discutăm doar despre calculatoare.
Discutăm despre credibilitatea statului român.
Iar aceasta este o resursă infinit mai greu de recuperat decât orice bază de date.
Gheorghiță Țibuleac
