CRONICILE LUI COSTE. Duminica dorului și a lumânărilor
Astăzi, întâia zi a lunii noiembrie, se nimerește să fie în sfânta zi de duminică. Mă trezesc înainte ca satul să se dezmorțească, iar primul lucru pe care îl aud este liniștea. O liniște grea, rece, de toamnă târzie. Cerul își ascunde soarele după nori apăsați, iar ceața coboară încet peste munte, peste case, peste grădini și peste drumurile pe care, altădată, mergeam alături de cei pe care îi caut astăzi doar în amintire.
Apoi bate clopotul bisericii. Sunetul lui pătrunde în mine mai adânc decât frigul. Nu aud numai chemarea la utrenie; aud, în fiecare bătaie, pașii bunicilor mei prin curte, glasurile celor dragi din serile de demult, uși care se deschid și se închid în case ce nu mai sunt la fel. Clopotul pare să bată pentru toți cei care au plecat înaintea noastră, pentru toate mâinile pe care nu le mai pot cuprinde și pentru toate cuvintele pe care aș mai fi vrut să le spun.
Pornesc spre biserică pe cărarea udă, cu inima strânsă. În jurul meu, oamenii coboară de pe dealuri. Un bătrân se sprijină în baston, o mamă își ține copilul de mână, iar câțiva oameni merg tăcuți, cu privirea coborâtă. Îi privesc și simt că fiecare poartă, nevăzut, câte un nume drag. Mergem cu toții spre aceleași icoane, aceeași tămâie și aceeași rugăciune, dar fiecare dintre noi are în suflet un gol pe care nimeni nu-l poate umple.
Astăzi, mai mult decât în oricare altă zi, gândurile mele se ridică spre cer. Mă gândesc la cei plecați, la cei care, îmi place să cred, mă veghează de dincolo de nori. Le rostesc numele în gând, cu teamă, fiindcă uneori simpla lor rostire îmi aduce lacrimile. Îmi amintesc chipuri, gesturi mărunte, o mână așezată pe creștet, o voce care mă strigă pe nume, un sfat spus la vreme de nevoie. Atât de puțin pare uneori o amintire, și totuși ea este tot ce mai pot ține în brațe.
După slujbă, merg spre cimitir. Astăzi, locul acesta se umple de oameni, de flori și de lumini. Fiecare vine cu brațele încărcate de crizanteme și cu sufletul apăsat de dor. Așez florile pe morminte și mi se pare că pun, odată cu ele, câte o parte din mine. Aprind lumânările una câte una. Flăcările lor tremură în vânt, fragile și vii, iar eu mă tem, pentru o clipă, să nu se stingă — de parcă odată cu ele s-ar putea stinge și puntea subțire dintre mine și cei pe care îi iubesc.
Șterg cu palma crucea rece. Adun frunzele ude de pe piatră și îndrept fotografia, privind un chip care zâmbește dintr-un timp în care nu știam cât de repede se pot pierde lucrurile. Aș vrea să pot spune ceva care să ajungă până la ei, ceva mai puternic decât rugăciunea și mai limpede decât lacrimile. Dar cuvintele îmi rămân în piept. Îngenunchez, iar lacrimile cad peste pământul rece. Nu sunt doar lacrimi de tristețe. Sunt dor, recunoștință, neputință și iubire — toată iubirea pe care nu am știut întotdeauna să o spun cât erau încă aici.
În jurul meu, oamenii aprind lumânări pentru ai lor. Văd mâini tremurânde, fețe brăzdate de ani, copii care întreabă încet despre nume scrise pe cruci. Cimitirul nu mai pare doar un loc al plecării, ci unul al legăturilor care nu se rup. Printre flori, printre lumini și printre lacrimi, cei dragi par mai aproape. Parcă îi simt lângă mine, fără glas, dar cu aceeași blândețe cu care m-au privit odinioară.
Pe garduri, păsările stau zburlite de frig, tăcute, cu aripile strânse lângă trup. La marginea pădurii, într-o poiană umedă, văd o căprioară. Când clopotul bate din nou, ea își ridică frumos capul și rămâne nemișcată. Pentru o clipă, îmi pare că întreaga lume ascultă: satul, muntele, pădurea, păsările, oamenii și inimile lor pline de nume nerostite.
Când plec spre casă, întorc capul o ultimă dată. Lumânările ard în cimitir ca niște stele coborâte prea aproape de pământ. Ceața rămâne peste munte, iar clopotul se stinge încet în depărtare. Privesc cerul și îmi șoptesc, cu glasul frânt: „Nu v-am uitat. Nu vă voi uita niciodată.”
Și, pentru o clipă, în frigul acestei duminici de noiembrie, simt că dorul meu urcă până la ei, că ei îl primesc și că, de dincolo de cer, mă veghează încă.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
