CRONICILE LUI COSTE. Împuternicitul, cea mai obedientă slugă

În fauna instituțiilor publice românești, printre funcționari obosiți, specialiști ignorați și șefi vremelnici, prosperă o specie cu totul aparte: împuternicitul. Nu trebuie confundat cu un conducător, deși uneori ocupă biroul celui care ar trebui să fie unul. Împuternicitul este, înainte de orice, o stare de spirit: omul care a înțeles că, pentru a urca în administrație, nu ai neapărat nevoie de coloană vertebrală. Dimpotrivă. Coloana poate deveni un inconvenient, mai ales atunci când trebuie să te apleci rapid, elegant și repetat în fața puterii politice.

Împuternicitul nu este selectat pentru inteligență, experiență ori capacitatea de a conduce. Acestea sunt, uneori, defecte grave. Un om competent pune întrebări; un om cu experiență observă fraudele intelectuale; un om cu demnitate riscă să spună că o prostie este prostie, chiar dacă vine ștampilată, parfumată și expediată de la cabinetul unui mare decident. Or, pentru asemenea gesturi de insolență profesională, sistemul nu are nevoie de lideri, ci de executanți.

Așa apare împuternicitul: omul potrivit nu pentru funcție, ci pentru cel care distribuie funcția. Este verificat înainte de toate la capitolul reflexe. Cât de repede răspunde la telefon? Cât de adânc poate încuviința din cap? Cât de repede reușește să transforme o comandă absurdă într-o „decizie managerială”? Poate el să prezinte o răzbunare drept reorganizare, o epurare drept eficientizare și o ilegalitate drept „viziune strategică”? Dacă da, atunci cariera lui administrativă are viitor.

Împuternicirea este, teoretic, o măsură temporară. În practică, ea este lesa administrativă perfectă. Cu cât funcția este mai nesigură, cu atât ocupantul ei este mai ascultător. Omul știe că mandatul îi poate fi prelungit sau retras după un singur gest de independență. De aceea, el nu are convingeri; are antene. Nu are principii; are instrucțiuni. Nu are decizii proprii; are formule consacrate: „am primit dispoziție”, „așa s-a hotărât”, „ni s-a transmis de sus”.

Când „sus” spune că albul este negru, împuternicitul nu se obosește să caute ochelari. Întocmește imediat o notă de fundamentare despre superioritatea cromatică a negrului. Dacă „sus” cere ca un profesionist incomod să fie mutat, umilit sau izolat, împuternicitul descoperă brusc „nevoile operative ale instituției”. Dacă „sus” vrea să fie premiată mediocritatea fidelă, el va redacta un referat despre „excepționala implicare” a persoanei indicate.

În jurul lui, oamenii competenți devin indezirabili. Ei reprezintă o ofensă permanentă. Cunosc meserie, înțeleg legea, au rezultate, iar unii au chiar prostul obicei de a avea memorie. Își amintesc cum stăteau lucrurile înainte ca adevărul să fie rescris printr-un comunicat de presă. Mai rău, acești oameni nu pot fi controlați printr-un simplu telefon. Au criterii, argumente și, nenorocire supremă, respect pentru propria profesie.

Pentru împuternicit, competența este insubordonare în devenire. Un specialist care gândește este o amenințare. Un angajat care citește legea este aproape un sabotaj. Un coleg care refuză să semneze o aberație este tratat ca dușman al instituției, deși, de fapt, încearcă să o apere de rușine și de consecințe.

Dar să nu ne pripim: împuternicitul nu rămâne veșnic provizoriu. După două, trei sau mai multe prelungiri, după ce și-a dovedit devotamentul prin suficiente plecăciuni, după ce a arătat că poate executa ordinele fără să fie împovărat de gândire, sistemul îl răsplătește. Urmează marele moment al „concursului”.

Se alcătuiește o comisie, se tipărește bibliografia, se afișează procedura, se mimează solemnitatea. Se îmbracă decizia luată deja într-o cămașă apretată de legalitate. Toată lumea știe cine trebuie să câștige, dar nimeni nu are voie să spună. Candidatul de casă intră în examen cu victoria în buzunar și cu emoția bine jucată pe față. Întrebările sunt suficient de blânde pentru a nu-l tulbura, iar răspunsurile suficient de previzibile pentru a nu-i pune în pericol destinul.

Este un spectacol administrativ de o sinceritate admirabilă: concursul în care rezultatul este mai vechi decât subiectele. O ceremonie în care meritul este invitat doar pentru decor, ca o vază prăfuită pusă pe masa comisiei. După care împuternicitul devine titular, adică sluga provizorie primește certificat de permanență.

Și astfel, instituția publică ajunge condusă de un om care nu își privește subalternii în ochi, ci își privește protectorii în buze, ca să știe ce are de repetat. El nu conduce oameni mai competenți decât el; îi administrează cu suspiciune, îi ține în frâu cu mici represalii și le cere loialitate pe care el însuși nu o are față de instituție, față de lege sau față de interesul public.

Loialitatea sa este una singură: față de cel care îi poate prelungi mandatul. Iar această loialitate nu cunoaște limite morale, profesionale sau juridice. Dacă trebuie să mintă, va numi minciuna „comunicare instituțională”. Dacă trebuie să pedepsească, va invoca „disciplina muncii”. Dacă trebuie să calce în picioare o regulă, va spune că „situația o impune”. În vocabularul slugărniciei, orice abuz capătă o denumire tehnică și orice lașitate devine „spirit de echipă”.

Adevărata lui dramă nu este că nu poate conduce. Este că nu vrea să conducă. Conducerea presupune răspundere, decizie, echilibru și curaj. Împuternicitul preferă să fie transmisie: să primească ordinul de sus și să-l livreze jos, eventual mai apăsat, pentru ca cei care l-au numit să observe zelul.

Într-o administrație sănătoasă, funcțiile de conducere se câștigă prin concursuri reale, rezultate, integritate și capacitatea de a apăra instituția inclusiv de presiunile politice. În administrația bolnavă, însă, cel mai sigur drum spre biroul șefului trece prin zona sacră a protectorului politic. Acolo se formează caracterele flexibile, vocile moi și privirile permanent orientate în sus.

Împuternicitul nu este doar o persoană. Este simptomul unei boli publice: promovarea obedienței în locul valorii, a fricii în locul responsabilității și a interesului de gașcă în locul interesului cetățeanului. Iar cât timp această slugă bine îmbrăcată va fi confundată cu un conducător, instituțiile vor rămâne pline de șefi fără autoritate, decizii fără logică și oameni competenți obligați să primească lecții de la cei care au excelat, înainte de orice, la arta plecăciunii.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt