CRONICILE LUI COSTE. Măria Sa, Podarul și puntea de aur (pamflet)

În târgul cu pretenții de cetate, numit Podeni-de-Sus, domnea de câțiva ani Măria Sa Primarul, zis Marele Podar. Nu fiindcă ar fi apropiat oamenii unii de alții, nici fiindcă ar fi legat cartierele cu drumuri bune, ci pentru că înțelesese repede virtutea unei construcții zdravene: un pod nu este numai o trecere peste apă, ci și o trecere peste întrebări.

Străzile puteau să mai aștepte. Școlile puteau să mai aștepte. Dispensarele, trotuarele, canalizările, piețele și blocurile puteau aștepta cuminți, ca niște cetățeni fără fotograf. Podul, însă, nu suporta amânare. El avea grinzi, utilaje, devize, experți, suplimentări, acte adiționale și, mai presus de toate, o măreție contabilă potrivită unui edil care nu visa să lase în urmă un oraș funcțional, ci o lucrare suficient de mare încât să poată fi admirată de sus, din biroul contractelor.

Marele Podar a chemat presa de curte și a vestit începutul noii epoci. „Acest pod”, rosti el, cu glasul pregătit pentru posteritate, „va schimba fața orașului.” Vestitorii gazetei Ecoul Podarului au notat cu sfințenie. Unul a scris că este „un pas decisiv spre civilizație”, altul că podul „unește trecutul cu viitorul”, iar al treilea, mai inspirat, a văzut în el „o dovadă de viziune administrativă”. Nimeni n-a întrebat ce se întâmplă cu prezentul, acela în care oamenii încă ocoleau gropile și își plăteau dările fără să primească, la schimb, nici măcar dreptul de a cere socoteală.

Termenul de finalizare a fost anunțat cu solemnitatea unui legământ. Podul avea să fie gata repede, aproape miraculos. Numai că miracolul, ca orice lucrare publică, a intrat curând în regimul firesc al întârzierii. Ba o hârtie nu avea ștampila potrivită, ba un aviz se rătăcise, ba vremea fusese prea vreme, ba materialele se încăpățânaseră să coste. Și, pe măsură ce timpul trecea, promisiunea inițială se micșora, până devenea un amănunt pe care numai cetățenii lipsiți de simț administrativ îl mai țineau minte.

Marele Podar, însă, nu lipsea de la șantier. În casca lui albă, curată ca o declarație de presă, apărea printre culee și grinzi cu gravitatea unui om care pare a fi inventat betonul. Fotograful oficial îl surprindea examinând planuri, privind în depărtare și arătând cu degetul spre lucruri pe care, probabil, le descoperea atunci pentru întâia oară. Apoi imaginile erau răspândite prin târg: primarul muncește, primarul veghează, primarul ridică orașul. Muncitorii, mai puțin fotogenici, rămâneau în afara legendei.

Când s-a apropiat Sărbătoarea Cârnatului Municipal, s-a văzut limpede că podul nu putea rata întâlnirea cu foarfeca. Avea încă lipsuri, restricții și lucrări neterminate, dar nimic din toate acestea nu era mai important decât panglica. În Podeni-de-Sus, finalizarea era o chestiune tehnică; inaugurarea, în schimb, era o datorie morală.

Astfel, cu fanfară, fum de grătare și microfoane îndreptate atent spre fața edilului, podul a fost dat în folosință. Mai exact, a fost dat în folosință imaginea podului. Cetățenii au primit voie să-l privească, să-l traverseze cu băgare de seamă și să se prefacă recunoscători. Presa de curte a declarat momentul istoric, deși istoria, ca de obicei, avea câteva șuruburi lipsă.

Numai că locuitorii n-au înțeles scenariul. În loc să aclame, au întrebat. Cât a costat? De ce s-a prelungit lucrarea? Ce mai este de făcut? Cine răspunde dacă podul s-a inaugurat înainte de a fi cu adevărat gata? Întrebări simple, dar primejdioase într-un târg în care cheltuiala publică era tratată ca taina spovedaniei: se știa că există, însă nu se cuvenea să fie cercetată prea insistent.

Rănit în măreția sa, Marele Podar a pornit să se laude singur. A vorbit despre eforturi titanice, despre nopți nedormite și despre sacrificiul de a suporta fotografii pe șantier. Apoi a venit partea cea mai convenabilă: denunțurile. Se găsiseră, zicea el, oameni răi care îi contestau lucrarea și îi tulburau liniștea. Astfel, întrebarea despre bani a devenit atac; cererea de transparență a devenit uneltire; controlul a devenit prigoană.

De atunci, Marele Podar nu mai administra orașul, ci își interpreta propriul rol într-o dramă cu fonduri publice. El era eroul neînțeles, podul era opera sa, presa era corul antic, iar cetățenii, dacă nu aplaudau, deveneau automat dușmanii progresului.

Și totuși, târgul a început să priceapă rostul adânc al construcției. Podul nu fusese ridicat doar între două maluri. El fusese gândit ca o punte de aur între bugetul comunității și cercurile fericite care trăiesc din lucrări, devize, consultanță, avize și tăceri bine remunerate. Pe deasupra treceau oamenii; pe dedesubt curgea apa; iar prin mijloc, nevăzut și elegant, trecea interesul.

Așa a rămas Podeni-de-Sus cu podul său: jumătate infrastructură, jumătate monument de vanitate și, poate, cu totul lecție de administrație. Căci există primari care construiesc pentru oraș. Și există primari care construiesc orașul astfel încât să încapă, cât mai confortabil, în propriul buzunar.

(Materialul este un pamflet. Orice asemănare cu realitatea, este pur întâmplătoare)

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt

GlasulMM
GlasulMM