CRONICILE LUI COSTE. Prefăcătoria perpetuă

În spațiul public, prefăcătoria nu mai este o abatere, ci o practică rafinată. Prefăcutul nu este doar un individ duplicitar, ci un produs al unei culturi politice în care aparența a înlocuit fondul, iar discursul a devenit instrument de manipulare. El urcă pe scenă cu siguranța celui care știe că mulțimea ascultă mai ușor promisiuni decât adevăruri. Își construiește imaginea cu grijă: vocea îi devine gravă când vorbește despre „binele comun”, privirea i se înmoaie când invocă „suferința oamenilor”, iar gesturile îi sunt calculate până la ultimul detaliu.

Cuvintele lui sunt viclene, nu prin vulgaritate, ci prin ambiguitate. Nu minte grosolan, ci alunecos, strecurând jumătăți de adevăr în fraze rotunde și liniștitoare. Vorbește despre reformă fără a schimba nimic, despre responsabilitate fără a-și asuma vreo vină, despre solidaritate în timp ce își consolidează propriul interes. Își revendică o grijă universală, dar acțiunile îi trădează indiferența profundă. În realitate, comunitatea nu este pentru el decât un decor util, o masă de manevră, o resursă electorală.

Prefăcutul politic nu simte, ci simulează. Nu empatizează, ci exploatează emoția colectivă. Își afișează grimasele ca pe niște instrumente de lucru, iar minciuna devine rutină, nu excepție. Nerușinarea lui nu este un accident, ci o metodă: repetată suficient, falsitatea capătă aparența normalității. În acest joc, adevărul devine incomod, iar sinceritatea – suspectă.

În marginea acestei scene zgomotoase stă omul simplu. Nu are acces la tribune, nu stăpânește arta retoricii și nu își regizează emoțiile. El ascultă. Îl privește pe prefăcut cu răbdare și, dincolo de vorbele meșteșugite, recunoaște tiparul: promisiuni fără acoperire, compasiune mimată, interes personal mascat în discurs public. În sinea lui, verdictul este ferm: prefăcut, mincinos, oportunist.

Judecata omului simplu nu vine din cinism, ci din experiență. El nu operează cu concepte abstracte, ci cu realități concrete: drumuri neasfaltate, promisiuni uitate, instituții care nu funcționează. Pentru el, adevărul nu este o construcție retorică, ci o corespondență între vorbă și faptă. Tocmai de aceea, nu se lasă sedus de spectacolele morale ale prefăcutului. Tăcerea lui nu este slăbiciune, ci o formă de rezistență lucidă.

Antiteza dintre cei doi nu este doar una de stil, ci de substanță. Prefăcutul trăiește din imagine; omul simplu, din realitate. Unul promite și mimează, celălalt tace și înțelege. Unul caută puterea prin iluzie, celălalt își păstrează demnitatea prin discernământ.

Prefăcătoria perpetuă nu poate dăinui la infinit fără complicitatea celor care o tolerează. Dar acolo unde ochiul simplu rămâne treaz, iar judecata nu se lasă cumpărată de cuvinte, masca începe să se fisureze. Și, inevitabil, vine momentul în care nu mai contează ce spune prefăcutul, ci ceea ce este cu adevărat.

Aș conchide prin a spune că, nu zgomotul discursului câștigă, ci liniștea adevărului. Iar între omul care pare și omul care este, diferența nu o face vorba, ci conștiința.

Dorin-Ioan COSTE – de Ciolt