Punct de vedere. România între reformă și iluzie

Există un adevăr pe care economia îl repetă de fiecare dată când este ignorată: nu poți cheltui la nesfârșit mai mult decât produci. O familie care procedează astfel ajunge, mai devreme sau mai târziu, să își reducă nivelul de trai. O companie intră în insolvență. Un stat nu dispare, dar plătește prin inflație, datorii tot mai scumpe, taxe mai mari și investiții sacrificate. România se află într-un astfel de moment.

Ani la rând, guverne succesive au preferat să amâne reformele dificile. Au fost create instituții noi, au crescut cheltuielile permanente, s-au făcut angajări, s-au acordat majorări salariale și noi beneficii, multe dintre ele justificate, altele dictate mai degrabă de interese electorale decât de sustenabilitatea finanțelor publice.

Diferența dintre ceea ce statul încasa și ceea ce cheltuia a fost acoperită prin împrumuturi.

Problema este că niciun creditor nu finanțează la nesfârșit un debitor fără să întrebe când și cum își va achita datoria.

România se află de mai mulți ani în procedura europeană de deficit excesiv, iar Comisia Europeană estimează că, deși deficitul se reduce față de anii precedenți, acesta rămâne mult peste limita de 3% prevăzută în regulile europene. În același timp, datoria publică continuă să crească, iar economia traversează o perioadă de stagnare și inflație încă ridicată.

Acestea nu sunt simple statistici. Ele înseamnă dobânzi mai mari la împrumuturile statului. Iar când statul plătește dobânzi mai mari, acei bani nu mai merg către școli, spitale, autostrăzi sau investiții locale. Ei pleacă spre plata datoriei.

Două căi, aceeași destinație

Din punct de vedere economic, opțiunile sunt limitate.

Prima este reforma administrativă și reducerea cheltuielilor permanente. Asta înseamnă eliminarea risipei, reorganizarea instituțiilor, digitalizarea administrației, evaluarea reală a performanței și, acolo unde este justificat, reducerea posturilor create fără necesitate.

A doua este să nu faci nimic.

Mulți cred că aceasta este varianta mai blândă. În realitate, este doar varianta în care costurile sunt ascunse.

Dacă statul continuă să cheltuiască peste posibilități, iar datoria continuă să crească, presiunea se mută asupra monedei naționale și asupra prețurilor. Leul își poate pierde din valoare, iar inflația reduce puterea de cumpărare.

Rezultatul?  Salariile rămân aceleași pe fluturașul de salariu, dar cumpără din ce în ce mai puțin. Pensiile nu sunt tăiate prin lege, însă pensionarii observă că aceeași pensie nu mai acoperă aceleași cheltuieli.

Este, practic, o reducere indirectă a veniturilor tuturor.

Cine trebuie protejat?

În spațiul public apare adesea o falsă opoziție între „bugetari” și „privați”. Realitatea este mult mai nuanțată. România are nevoie de profesori competenți, de medici dedicați, de polițiști, pompieri, militari, funcționari și specialiști care își fac meseria cu responsabilitate. Ei nu reprezintă problema.

Problema este un sistem în care performanța și ineficiența sunt răsplătite aproape la fel.

Problema este existența unor instituții supradimensionate, a unor companii de stat care acumulează pierderi ani la rând și a unor posturi create exclusiv pentru satisfacerea clientelei politice.

Într-o companie privată, dacă veniturile scad, managementul este obligat să reducă rapid costurile pentru a evita falimentul.

Statul nu poate da faliment în același mod. Însă poate împinge costurile către întreaga populație.

Un exemplu simplu

Să presupunem că într-o Primărie sunt 100 de angajați, dar activitatea poate fi desfășurată eficient cu 80. Dacă reforma nu este făcută, salariile tuturor continuă să fie plătite din împrumuturi. La început nu pare o problemă. După câțiva ani însă, dobânzile cresc, investițiile se reduc, iar guvernul este obligat să majoreze taxe sau să înghețe salarii și pensii. În final, nota de plată nu este achitată doar de cei 20 de angajați în plus. O plătesc toți cetățenii.

Sindicatele și interesul general

Sindicatele au un rol important într-o democrație. Ele trebuie să apere drepturile angajaților. Însă există situații în care interesul unei categorii profesionale nu coincide cu interesul general.

O reformă administrativă făcută corect poate proteja pe termen lung exact acei angajați performanți pe care sindicatele îi reprezintă.

Alternativa este ca inflația să reducă puterea de cumpărare a tuturor, indiferent dacă lucrează la stat sau în mediul privat.

Lecția altor state

Țări care au trecut prin crize fiscale au demonstrat că amânarea reformelor face ajustările viitoare mult mai dureroase. În schimb, statele care au redus risipa, au digitalizat administrația și au introdus criterii de performanță au reușit, după câțiva ani, să ofere servicii publice mai bune și salarii susținute de o economie sănătoasă.

Reforma nu este o pedeapsă. Este prețul evitării unei crize mai mari.

România nu mai are luxul amânării

În următorii ani, statul român va trebui să continue reducerea deficitului și să țină sub control creșterea datoriei publice, în cadrul angajamentelor asumate față de Uniunea Europeană. Acest proces presupune atât măsuri de creștere a veniturilor, cât și controlul cheltuielilor publice.

Dincolo de dispute politice, rămâne o întrebare simplă.

Cine va suporta costul ajustării?

Îl vor suporta cei care au construit un aparat administrativ supradimensionat?

Sau îl vor suporta toți românii prin inflație, taxe mai mari și scăderea nivelului de trai?

Economia nu poate fi convinsă prin sloganuri și nici prin promisiuni electorale. Ea funcționează după reguli simple.

Dacă reforma este făcută la timp, costurile sunt suportabile.

Dacă este amânată, reforma nu dispare. Devine doar mult mai scumpă.

Iar în economie, ca și în viață, nota de plată ajunge întotdeauna la cel care consumă mai mult decât își permite.

Gheorghiță Țibuleac