CRONICILE LUI COSTE. Protuberanțele intelectuale ale aleșilor

În patria noastră binecuvântată, unde orice cetățean cu două rude influente, trei contracte publice și patru saci de bani poate deveni „om de stat”, s-a născut o specie politică de o rară splendoare: alesul cu protuberanțe intelectuale.

Nu are neapărat minte multă, dar are frunte lată; iar în politică, fruntea lată, dacă este bine luminată de televiziuni, ține loc și de cultură, și de caracter, și de bibliotecă.

Până ieri, domnul respectiv era specialist în pus gresie, borduri și vorbe dulci pe lângă primar. Măsura trotuarul cu ruleta, apoi măsura bugetul cu pofta. Știa că o bordură ridicată cu două degete mai sus poate rupe o suspensie, dar nu bănuia că o propoziție ridicată cu două idei mai sus poate rupe limba română. Însă destinul, acest mare antreprenor de iluzii, l-a împins spre politică. Mai întâi consilier local, apoi vice, după aceea șef de organizație, iar la capătul scării, ca o încununare a meritelor sale în domeniul dalei vibropresate, parlamentar al României.

De atunci, omul nu mai vorbește. Cuvântează.

Nu mai minte. Formulează strategic.

Nu mai încasează. Atrage investiții.

Nu mai își angajează cumetrii. Consolidează echipa.

Nu mai pune mâna pe contracte. Stimulează mediul de afaceri.

Iar când este prins cu degetele până la cot în borcanul public, nu mai este suspect, ci „ținta unor atacuri politice”. E atât de persecutat, săracul, încât abia mai încape în limuzina de serviciu.

Din cizme sparte în pantofi de democrație

Metamorfoza aleșilor este mai spectaculoasă decât prefacerea omizii în fluture, numai că fluturele nu cere indemnizație, diurnă, combustibil decontat și șofer plătit de contribuabil.

Îi vezi ieșind din sediile de partid, cu costume Armani pe umeri și loaferi grecești în picioare, strălucitori ca niște vitrine de amanet după inventar. Cu ani în urmă, purtau salopete pătatе de var, motorină ori ciment; astăzi poartă costume pătatе doar de suspiciuni. Atunci aveau cizme sparte, iar acum au pantofi lucioși, atât de lucioși încât, dacă te apleci puțin, poți vedea în ei întregul traseu al banului public: pleacă din buget, ocolește câțiva interpuși și ajunge, disciplinat, în prosperitatea personală.

Cum s-a produs minunea? Prin educație, ar spune ei. Desigur. Prin acea educație discretă, grăbită și bine finanțată, care se obține nu în biblioteci, ci în anticamere; nu prin examene, ci prin recomandări; nu cu ani de lectură, ci cu câteva donații atent orientate. Sumele consistente, depuse cu o modestie creștinească prin mâini intermediare, au o putere pedagogică extraordinară: îl fac pe omul care abia lega două fraze să lege alianțe, să învețe citate și să devină, peste noapte, apărătorul civilizației europene.

Nimic nu dezvoltă mai repede vocația publică decât un cont bine alimentat.

De la Iorga la omul cu bordura

În alte vremuri, politica românească mai avea și oameni învățați. Nu sfinți, nu îngeri cu baston și joben, dar oameni pentru care o carte nu era o piesă de decor, iar istoria nu începea cu inaugurarea propriului sediu de partid. Parlamentul interbelic a cunoscut profesori, istorici, avocați, economiști, diplomați și oratori care puteau să susțină o idee fără să primească textul pe telefon, între două indicații de la șeful grupului.

Nicolae Iorga putea umple o bibliotecă, nu doar o mapă electorală. Iuliu Maniu avea o ținută morală pe care nu o puteai cumpăra nici cu licitație directă, nici cu fonduri de la prieteni. Vasile Goldiș nu învăța patriotismul din afișe cu tricolorul, tipărite pe banii statului. Acei oameni aveau, cu toate defectele și contradicțiile lor, o substanță. Astăzi, mulți dintre urmașii lor parlamentari au numai ambalaj: costum italian, pantof grec, ceas elvețian și cultură de chioșc.

Politicianul erudit de odinioară intra în Parlament cu cărțile citite. Cel de azi intră cu dosarele închise temporar. Primul venea să dezbată destinul țării; al doilea vine să-și securizeze destinul personal. Primul putea greși în idei; al doilea greșește adesea și acordul dintre subiect și predicat, dar o face cu emfaza unui împărat roman care tocmai a descoperit limba latină.

Când unul dintre acești titani ai administrației rostește „paradigmă”, se oprește puțin, ca să vadă dacă nu cumva a cerut ceva de mâncare. Când spune „doctrină”, îl privește pe consilier, să fie sigur că nu este o boală de piele. Iar când invocă „statul de drept”, are în ochi acea privire caldă și sinceră a omului care se întreabă dacă statul poate fi trecut pe numele unei rude.

Erudiția cu etichetă de preț

În Parlament, erudiția a devenit accesoriu vestimentar. Se poartă cu ochelari fără dioptrii, cu barbă atent fasonată și cu citate decupate de pe internet. Nu mai trebuie să-l citești pe Montesquieu; este suficient să-i pronunți numele corect sau măcar să nu-l confunzi cu un producător de coniac. Nu mai trebuie să înțelegi Constituția; ajunge să o fluturi la cameră, îndoită strategic, ca pe o ofertă de supermarket.

Actualul ales se socotește mare înțelept al națiunii fiindcă a descoperit trei cuvinte: „popor”, „tradiție” și „trădare”. Cu acestea poate vorbi două ore, fără să spună nimic și fără să-și piardă voturile. Poporul este chemat în discurs când trebuie justificată o nedreptate. Tradiția este invocată când trebuie ascunsă incompetența. Trădarea este strigată când cineva are neobrăzarea să întrebe unde s-au dus banii.

Ei sunt binefăcătorii neamului, desigur. Își iubesc țara cu o iubire administrativă, trecută prin firme, fundații, consultanțe, cabinete parlamentare și toate conductele care duc, în cele din urmă, la buzunarul potrivit. Se sacrifică pentru cetățean cu atâta devotament, încât își votează singuri indemnizații mai mari, pensii speciale mai grase și privilegii mai multe. Este o jertfă cumplită, pe care o îndură numai din datorie patriotică.

Când românul de rând se plânge că nu are bani de medicamente, alesul dă din cap grav și promite o comisie. Când școala se prăbușește peste copii, alesul cere o strategie. Când un drum arată ca după bombardament, el inaugurează o bordură nouă și pune panglică. Apoi spune, cu aerul unui reformator luminat, că „România se schimbă”. Da, se schimbă: din buget în patrimoniu privat.

Scaunul, marea universitate

Parlamentul este, pentru unii, cea mai eficientă universitate din lume. Intri cu bacalaureatul în ceață și ieși specialist în geopolitică. Intri fără să poți explica diferența dintre datorie publică și datorie morală și ieși expert în finanțe. Intri cu vocabularul unei ședințe de șantier și ieși, după câteva apariții televizate, filosof al democrației. Nu trebuie să citești, să înveți sau să gândești; trebuie doar să stai suficient timp pe scaunul potrivit.

Scaunul parlamentar are proprietăți miraculoase. Îți îndreaptă coloana, îți îngroașă vocea, îți subțiază memoria și îți umflă vocabularul. Te face să uiți cum ai ajuns acolo, dar îți dă o memorie excelentă pentru toate beneficiile funcției. Este un fel de tron medicalizat: tratează modestia în câteva luni și elimină rușinea chiar de la prima indemnizație.

Astfel se nasc protuberanțele intelectuale: nu din studiu, nu din reflecție, nu din lupta sinceră cu ideile, ci din apropierea de putere, din confortul banului și din aplauzele unei curți politice hrănite cu funcții. Alesul nu devine mai deștept; devine mai sigur că este deștept. Iar această siguranță, când nu este ținută în frâu de cultură și caracter, produce cele mai periculoase forme de prostie: prostia solemnă, prostia cu cravată, prostia care votează legi.

Poate că, într-o bună zi, înainte de a li se înmâna cheia biroului parlamentar, aleșii ar trebui puși în fața unui raft cu cărți și întrebați simplu: „Ce ați citit?” Nu ca să-i umilim, ci ca să știm câți dintre ei au venit să conducă o țară și câți au venit doar să-și schimbe salopeta cu un costum, bocancii cu loaferi și precaritatea intelectuală cu o protuberanță bine călcată.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt