CRONICILE LUI COSTE. România, încotro?
România pare să înainteze, dar fără direcție clară, prinsă într-un joc periculos între interese interne slabe și presiuni externe tot mai evidente. După decenii de promisiuni, reforma reală rămâne fragmentară, iar încrederea cetățeanului în stat este erodată de o clasă politică percepută ca fiind mai degrabă obedientă decât reprezentativă.
O parte semnificativă a politicienilor români, atât din Parlamentul național, cât și din cel european, par să fi abandonat ideea de conștiință în favoarea disciplinei de partid sau a unor directive venite din afara țării. Votul devine, astfel, un gest mecanic, nu o expresie a voinței celor pe care ar trebui să îi reprezinte. Această realitate alimentează sentimentul că România nu este condusă în interes propriu, ci mai degrabă administrată în funcție de agende care nu aparțin cetățeanului român.
În plan economic, deși cifrele macroeconomice pot sugera creștere, realitatea de zi cu zi spune altceva. Costul vieții crește, taxele apasă tot mai greu, iar diferențele sociale devin mai vizibile. În același timp, România continuă să-și piardă oamenii valoroși — medici, ingineri, specialiști — care aleg să plece acolo unde munca le este respectată și recompensată corect. Nu este doar o migrație economică, ci un semnal clar al eșecului de a construi un sistem funcțional acasă.
Pe plan extern, apartenența la alianțe precum NATO și Uniunea Europeană oferă securitate și oportunități, dar vine și cu obligații. Problema nu este cooperarea, ci lipsa unei poziții ferme și articulate a României în interiorul acestor structuri. Există o diferență între parteneriat și supunere, iar uneori linia dintre ele pare estompată. În contextul conflictului din regiune, solidaritatea este necesară, dar ea nu ar trebui să se transforme într-o acceptare necondiționată a tuturor presiunilor sau costurilor, fără o dezbatere reală în societate.
Imaginea unor lideri români preocupați mai mult de fotografii la summituri decât de rezultate concrete acasă nu face decât să accentueze ruptura dintre elite și cetățeni. Diplomația nu ar trebui să fie un exercițiu de imagine, ci un instrument de negociere fermă în interes național.
În plan intern, influența unor lideri religioși asupra deciziilor politice ridică semne de întrebare serioase privind separația dintre stat și biserică. Când legislația pare să favorizeze anumite structuri sau privilegii, încrederea publică este afectată, iar ideea de echitate devine discutabilă.
Mai grav, spațiul public este tot mai des dominat de tentative de reducere la tăcere a vocilor incomode, prin etichete și acuzații care, în loc să clarifice dezbaterea, o închid. Critica este uneori tratată ca deviere, iar dialogul este înlocuit de stigmatizare.
În paralel, persistă sentimentul că resursele țării sunt gestionate în mod netransparent, iar ceea ce a mai rămas din patrimoniul economic este fragmentat și valorificat fără o strategie pe termen lung. Această percepție, fie că este total sau parțial justificată, subminează încrederea și accentuează ideea de pierdere a controlului asupra propriului viitor.
România nu duce lipsă de potențial, ci de direcție și de curaj politic real. Întrebarea „încotro?” nu mai este una retorică, ci urgentă. Fără o schimbare de atitudine — atât la nivelul liderilor, cât și al societății — riscul nu este stagnarea, ci adâncirea unei stări de dependență și neîncredere care poate deveni greu de inversat.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
