De la „azilele groazei” la „centre ilegale”. Cine schimbă narațiunea și cine răspunde pentru eșecul sistemului?

În România, adevărul pare să aibă întotdeauna mai multe vieți. Prima este cea pe care o vedem la televizor, a doua este cea pe care o descoperim din documente, iar a treia – poate cea mai importantă – este cea pe care o trăiesc oamenii despre care vorbim.

În cazul centrelor sociale din Bihor, narațiunea publică a făcut, în doar câteva zile, un salt spectaculos. La început au fost imaginile dramatice, sirenele, coloanele de autospeciale, transmisiunile în direct și sintagma care a făcut înconjurul țării: „azilele groazei”. România părea să asiste la o operațiune împotriva unui fenomen monstruos.

Astăzi, aceeași poveste este spusă diferit. Accentul nu mai cade pe imaginile șocante, ci pe lipsa licențelor, pe autorizații și pe neconformități administrative. Cu alte cuvinte, discursul s-a mutat de la oroare la birocrație.

Nu înseamnă că legea nu trebuie respectată. Dimpotrivă. Dar apare inevitabil întrebarea: de ce a fost nevoie ca întreaga țară să fie convinsă că asistă la un film al groazei, pentru ca apoi dezbaterea să se reducă aproape exclusiv la problema legalității?

Farmacistul Țibuleac, cunoscut pentru implicarea sa în dezbaterile privind sistemul de sănătate și serviciile sociale, consideră că România riscă să piardă din vedere problema esențială.

„Legea trebuie respectată. Asta nu o contestă nimeni. Dar dacă ne oprim doar la întrebarea dacă un centru era licențiat sau nu, ratăm întrebarea fundamentală: unde sunt duși oamenii și cine îi îngrijește de mâine înainte?”

Este, poate, cea mai incomodă întrebare din întreaga dezbatere.

Pentru că România nu duce lipsă de controale. România duce lipsă de locuri în centre de îngrijire, de servicii paliative, de personal și de finanțare. În fiecare județ există familii care caută luni sau chiar ani un loc pentru un părinte bolnav, pentru un copil cu dizabilități sau pentru un pacient aflat în fază terminală.

Despre această dramă s-a vorbit puțin.

În schimb, despre spectacolul intervenției s-a vorbit enorm.

Economistul Andrei Caramitru observa, într-o analiză publicată pe rețelele sociale, că problema nu este existența unor astfel de centre, ci incapacitatea statului de a construi suficiente alternative și de a colabora inteligent cu sectorul privat și cu organizațiile neguvernamentale. Ideea este simplă: rolul statului nu este doar să închidă, ci să creeze condițiile în care serviciile de îngrijire să poată exista legal, sustenabil și în beneficiul oamenilor.

În aceeași logică se înscrie și observația farmacistului Țibuleac.

„Dacă mâine închizi toate centrele care nu respectă integral standardele, ai rezolvat problema sau doar ai mutat-o? Pentru că oamenii aceia nu dispar. Ei trebuie îngrijiți undeva.”

Poate că aceasta este întrebarea pe care nicio conferință de presă nu a lămurit-o până acum.

Și mai există una.

Una care depășește cu mult cazul unui singur centru social.

„Dacă statul poate mobiliza sute de oameni într-o singură zi pentru un centru social, atunci mă întreb câte grupuri mafiot-infracționale își continuă liniștite activitatea prin județele României, sub privirea sau chiar cu protecția unor oameni influenți din politică, administrație, justiție ori alte structuri ale statului. Acolo de ce nu vedem același spectacol de forță? De ce nu vedem aceeași determinare?”, se întreabă farmacistul Țibuleac.

Întrebarea este incomodă. Dar tocmai întrebările incomode sunt cele care obligă o societate să se privească în oglindă.

Pentru că percepția publică este tot mai clară: statul reacționează exemplar atunci când reflectoarele sunt aprinse și opinia publică cere spectacol. În schimb, în fața fenomenelor care macină comunități întregi – corupție, trafic de influență, rețele de criminalitate organizată sau complicități instituționale – reacția pare adesea lentă, fragmentată sau aproape invizibilă.

Această percepție, indiferent dacă este sau nu împărtășită de toată lumea, produce cea mai gravă consecință posibilă: eroziunea încrederii în stat.

Farmacistul Țibuleac spune că adevărata problemă nu este scandalul.

„Scandalul trece. Oamenii rămân. Bolnavii rămân. Familiile rămân. Nevoia de îngrijire rămâne. Dacă după tot acest zgomot nu construim nimic mai bun decât aveam înainte, atunci n-am făcut decât să schimbăm decorul.”

Iar aici se află, probabil, miza reală.

Nu dacă un centru avea sau nu toate avizele.

Nu dacă un politician va câștiga sau va pierde câteva procente.

Ci dacă România va avea curajul să transforme un scandal într-o reformă.

Pentru că, în definitiv, un stat nu este judecat după cât de spectaculos închide o instituție, ci după cât de bine reușește să construiască una care să nu mai fie niciodată închisă.