DR. MARGARETA PÎRVĂNOIU. Confesiunile unui prematur. Când lupți pentru viață din primele clipe

Este greu să descrii lupta unui nou-născut venit pe lume înainte de termen și lupta medicilor pentru a-l salva. Pentru a înțelege un pic mai bine ce presupune acest lucru, dr. Margareta Pîrvănoiu, mediul șef al Secției de Neonatologie, din cadrul Spitalului Județean de Urgență Baia Mare, a găsit o modalitate inedită, prin care noi toți putem să conștientizăm greutățile prin care trece un prematur, imediat după naștere. De asemenea, descoperim frânturi din munca, dedicarea și implicarea întregului personal medical, pentru obținerea celui mai mic progres.

Toată această ”poveste” este prezentată sub forma unei scrisori, din prisma unui prematur, de către dr. Margareta Pîrvănoiu:

”Confesiunile unui prematur

Înainte să mă nasc, creșteam în casa mea caldă, întunecată și confortabilă. Auzeam bătăile ritmice mamei mele, zgomotele produse în burtică ca și niște tunete îndepărtate. Îi auzeam vocea blândă, aveam un ritm al nostru. Mișcările ei erau un balans liniștitor pentru mine, îmi lăsam picioarele să se miște în lichidul cald și protector. Era casa mea perfectă. Dar, dintr-o dată, s-a întâmplat ceva, iar eu sunt mic. Sunt mult prea mic să fac față tuturor provocărilor.

Am ajuns într-o lume nouă, unde incubatorul este casa mea, unde sunt singur și încerc să învăț lucrurile ce mă înconjoară. Sunt atât de fragil, îmi simt corpul ca într-un cuib. Poate doamnele ce roiesc în jurul meu încearcă să mă facă să cred că sunt încă în burtica mamei.

Am multe tuburi și aparate pe mine. Încerc să-ți vorbesc, dar nu știu s-o fac decât în felul meu. Prin comportamentul meu îți spun ce mă deranjează. Îmi place când vorbești mai în șoaptă. Îmi place când mă atingi. Te aud, chiar dacă dorm prea mult. Am două feluri de somn. Un somn mai liniștit, profund, tresar sau oftez, dar respirația mea este destul de ritmică. Înseamnă că sunt bine și este important pentru mine. Uneori devin agitat, bătăile mele devin puternice și rapide. Înseamnă că am nevoie de ajutor. Ai aparatul acela care mă ajută pe mine să respir? Mă mângâi, simt căldura mâinilor tale, chiar dacă nu ești mama mea. Mă îngrijești cu grijă, te agiți când nu răspund decât un pic mai târziu. Trec ore, zile, creierul meu continuă să se dezvolte, în cuibul pe care tu mi l-ai pregătit. Este mai dificil să fac față mai multor lucruri deodată. Tu vorbești cu mine, mă hrănești. Oau, astăzi am mâncat un mililitru de lapte și burtica mea se simte bine! Dar este dificil să mă concentrez pe tot ceea ce trebuie să fac.

Te rog, ai răbdare cu mine și-ți promit că voi fi cuminte. Îți voi da unele semne când nu mă simt bine. Pot să-mi schimb culoarea, pot să am o tentă cenușie, pot să am pielea marmorată sau să devină albastră. Înseamnă că sunt foarte stresat și ceva mă deranjează foarte tare. Pot să arăt că sunt copleșit de zgomotele și de tot ceea ce mă înconjoară și ce roiește în jurul meu. Sughit și chiar am secreții uneori în guriță. Pot să-mi întind degetele, pot să-mi acopăr fața, să devin iritabil. Atunci, te rog frumos, ajută-mă. Știu că vei face pentru mine mult mai multe decât poți crede, pentru simplul fapt că mă iubești.

Au mai trecut câteva zile sau săptămâni, nu știu. Dar știu când vine mama să vorbească cu mine. Îmi dă lăpticul ei, mă mângâie. M-ai lăsat să stau la pieptul ei și mama a plâns. Pe tine te cunosc, ți-am învățat mișcările, îți cunosc vocea, simt atingerile tale, dar acum am crescut. Voi merge acasă și un lucru pot să-ți spun. Nu te voi uita și sunt convins că într-o zi ne vom revedea”.

Ana-Maria HOJDA

Ana-Maria HOJDA
Ana-Maria HOJDA