EDITORIAL. Pentru cine trag clopotele sindicatele?

După ce USR a ieșit de la Guvernare și a votat moțiunea de cenzură prin care visul liberalilor de a guverna țara cu un cabinet minoritar s-a spulberat, președintele Iohanis a venit cu o variantă care a șocat pe toată lumea: a propus o coaliție PNL-PSD-UDMR, care să alcătuiască un guvern majoritar absolut. Menirea lui era să controleze toate palierele societății, dat fiind faptul că opoziția se reducea doar la spectacolele (grotești) ale lui Șoșoancă și Simion. Adică, președintele voia să își savureze în liniște ultimii ani din al doilea mandat.

Însă, pe măsură ce se apropie rocada premierilor (între liberali și social-democrați), stabilitatea mult visată începe să se clatine. Cele două partide se uită urât la UDMR, ca și cum acesta ar fi de vină că nu le ajung portofoliile ministeriale (în realitate, tocmai acesta este motivul pentru care nu le ajung) și e foarte posibil ca nemuritorii parlamentari maghiari să ajungă în opoziție (evident, în așteptarea unor noi oportunități pe care scena politică românească nu ezită să le ofere).

O altă problemă care a apărut la orizont este mișcarea sindicală. Atât greva profesorilor, cât și greva (anunțată) a cadrelor medicale se va deconta pe început de mandat al social-democraților la guvernare, adică după 25 mai. Două greve generale, mari cât două roți de car. Nu va fi ușor pentru Ciolacu să conducă guvernul din șaretă, iar sindicatele știu prea bine acest lucru.

De la Revoluție încoace, bugetarii și-au format reflexul că PSD-ul le dă ce alte partide le refuză. Știind că, pe de o parte, rocada se apropie, iar pe de altă parte, că se umblă la legea salarizării, bugetarii nu au ratat ocazia să ceară cât mai mult, în speranța că vor primi cât de cât ceva. Guvernanții le-ar da, că doar alegerile bat la ușă, numai că de data asta Bruxelles-ul se uită urât spre Palatul Victoria.

Prinsă între ciocan și nicovală, între sindicate și PNRR, coaliția de la putere va suferi mult în ultimul an de mandat și va ajunge gâfâind la linia de sosire. Aspect pe care domnul președinte nu l-a luat în calcul, dar adevărul e că nici nu îi mai pasă: mandatul lui se încheie (după 10 ani petrecuți la Cotroceni), se apropie de pensie (drumeții, city-break-uri etc)…

Nu Iohannis e problema, ci faptul că orice instabilitate politică favorizează ascensiunea partidelor anarhiste. Și asta nu își dorește nici un român cu drept de vot și cu scaun la cap.

Dorin ȘTEF