EDITORIALUL LUI ANGHEL. Psihologia puterii
Se spune adesea că puterea corupe. Poate că este adevărat. Dar la fel de adevărat este că, de multe ori, puterea nu schimbă omul, ci îl dezvăluie. Ea amplifică ceea ce există deja în interiorul nostru.
Modestia se transformă în leadership, orgoliul se transformă în aroganță, dorința de dominare face ca puterea sa devină un privilegiu.
Poate cea mai mare capcană a puterii este iluzia infailibilității.
La început, liderul ascultă. Întreabă. Caută sfaturi. Cu timpul însă, succesul repetat îi poate crea impresia că are întotdeauna dreptate. Există însă o capcană și mai subtilă. Confundarea funcției cu propria persoană.
Respectul acordat instituției începe să fie perceput ca admirație personală. Succesul este revendicat integral, iar eșecurile sunt explicate prin vina altora. În acel moment, puterea încetează să mai fie o responsabilitate și începe să fie trăită ca un privilegiu.
Poate că adevărata măsură a unui lider nu este dată de puterea pe care o are asupra celorlalți, ci de puterea pe care o are asupra propriei persoane.
Este ușor să conduci prin autoritate. Este mult mai greu să conduci prin exemplu. Este ușor să-i convingi pe alții. Este mult mai greu să rămâi dispus să te îndoiești de tine însuți.
Nu ar trebui sa ne intrebam „Câtă putere am?”, ci „Ce fel de om devin atunci când am putere?”
Poate ca adevărata definiție a fracturii de stres a unei societăți este momentul în care aparența începe să înlocuiască realitatea, oamenii nu mai judecă după ceea ce este, ci după ceea ce pare. Atunci decalajul dintre realitate si speranta devine tot mai mare.
