
ÎNTÂMPLĂRI ADEVĂRATE. Birăul satului
Zilele trecute au fost extrem de generoase cu mine şi mi-au scos în cale exemple hilare dar triste în acelaşi timp. Echilibrul emoţional este deseori pus la încercare şi doar înţelepciunea face ca pe toate să le putem aduce într-o stare de acalmie.
Bat la uşa unui primar şi din spatele ei, un răcnet răspunde:
– Da, hai, intră.
Politicos, deschid uşa şi salut:
– Bună ziua, domnule primar.
Un bărbat trecut bine de jumătate de secol, înalt şi obez, se ridică alene de pe un scaun cu o tapiţerie ponosită, unsuroasă şi al cărei jeg lucea în razele soarelui ce cu greu străbăteau prin perdeaua la fel de soioasă. Îmi întinde mâna, răspund gestului şi verbalizează:
– No, am gândit că-i rondeoşa de secretară. Da’ văd că nu-i ea.
Mă prezint şi-i cer permisiunea să-mi acorde câteva clipe pentru o foarte scurtă discuţie. Este de acord şi mă pofteşte să iau loc. Mă aşez pe un la fel de mâzgălit şi de neaşezat scaun şi mă feresc a-mi aşeza mâinile şi antebraţele pe masă, pentru a nu-i lua praful ale cărui pulbere se ridica la orice mişcare verticală sau orizontală a aerului.
După ce retrag scaunul la o distanţă apreciabilă de masă, sunt întrebat:
– Bea domnul o cafea?
– Nu doresc a vă deranja. Este suficient că m-aţi primit şi că vă rupeţi din timpul dumneavoastră preţios pentru a mă asculta.
Nu ţine cont de refuzul meu elegant şi pe un ton baritonal, uşor răguşit, exclamă:
– Mărioară, unde Dumnezo eşti? Hai repede până la mine.
Imediat, aceaşi uşă antică şi neîntreţinută se deschide şi o femeie rubensiană, purtând un batic cu motive florale, legat sub bărbie, zice:
– Da’ ce-i baiu?
Primarul, cu un rânjet bocotănesc, răspunde:
– Adă repede două cafele. Mie într-o finje mai mare şi la domnu’ într-o ceaşcă normală.
Femeia, despre care am dedus că poate fi secretara edilului, a ieşit fluturându-şi poalele la fel de înflorate ca baticul, trăgând uşa, cândva vopsită în alb, acum, cenuşie.
Gazda se ridică de pe scaun şi începe:
– Domnule dragă, io-s aici de când lumea. Aşe am avut în plan, de mic, să fiu bdirău. Amu no, nu-s bdirău, dar primar, tăt îs.
Se opreşte din monolog şi râde cu gura până la urechi de cea mai bună glumă a lui.
Zâmbesc fără a spune nimic. Omul continuă:
– Când am luat io Primăria asta, nu era nimic aici. Mă omule, da’ hăpt nimic. Trăiam ca vai de mine. Da’ amu-i bine, amu de tăte sunt, numa sănătate să avem.
Ridicat fiind şi întors parţial spre geam, îi observ o zgardă din aur, atârnată de gât şi la mâna dreaptă, pe degetul inelar, un ghiul cât o potcoavă.
Văzându-i bogăţia la purtător, intru în dialog, subtil:
– Astăzi numai cei ce nu vor, nu au. Oamenii descurcăreţi ştiu să pună de-o parte, puţin câte puţin, în fiecare zi.
– No bine. Apoi io de când îs aici, n-am stat dejaba. Cât am căpătat, cât am cerut, da’ cu jebu’ gol n-am mărs acasă.
– Vedeţi, de nu curge, picură.
Râde de-şi scutură burta. Şi după ce se opreşte din râs, zice:
– La mine o curs bine.
Uşa se deschide şi rubensiana, de data asta fără batic (basma), ţinând o tavă pe care erau aşezate cele două recipiente comandate de întâistătătorul cetăţii, le aşeza pe un colţ al mesei de unde, teoretic, ar fi trebuit să le preluam fiecare, după preferinţe.
– Ia şi bea. Că-i bună. Avem aici un aparat, pe târnaţ. Dă aista cafea ca vaca lapte. Numa’ bani să fie, zice primarul printre icnete de râs sarcastic.
– Vă mulţumesc încă o dată pentru amabilitatea dumneavoastră, dar este prea târziu pentru a mai bea cafea.
Exteriorul ceştii cuvenite mie, arăta precum o cratiţă în care s-au prăjit cel puţin două cofraje de ouă şi nu s-a întâlnit cu apa şi detergentul de mult tare.
Doream să abordez un subiect mai delicat şi de aceea doream a-i demonstra că-i sunt empatic la toate cele ce le enunţa.
Zic la un moment dat:
– Știţi, aş dori dacă se poate, în interesul comunităţii dumneavoastră să încheiem un acord pentru a demara un proiect pilot prin care să conştientizăm populaţia cu privire la riscul exponenţial al neglijării mediului înconjurător. Nu vă costă nimic şi vreau doar sprijin pentru a populariza şi transmite cetăţenilor intenţia de a-i convoca în câteva sesiuni informative.
Omul, plimbându-şi degetele pe după colacul din aur ce-l purta la gât, mă priveşte şi-mi zice:
– Ioi, da’ ce pompos sună ideea asta. M-am gândit şi io la ea, da’ numa nu am avut vreme s-o pun în practică. Ştiţi cum e, aici unu vine, unu mere şi numa vezi că-i ceasu de mărs acasă.
– Nu-i nimic; dacă susţineţi ideea, voi fi încântat să colaborăm.
– Io cu bani nu vă pot ajuta. Numa’ dumneata dacă ai.
– Nu ne trebuie bani. Puţin timp şi pacienţă pentru a coaliza grupuri de oameni cărora să le transmitem ideea şi şi care să realizeze că toate aceste planuri ale noastre le vor fi benefice în viitor.
– Bine, bine. Da io cu ce mă aleg?
– Veţi avea o comună mai curată, un ambient generos şi o comunitate mai sănătoasă.
Se ridică din nou de pe scaun şi începe iar a râde. Şi râde. Se opreşte, ridică cupa în care secretara-i adusese cafeaua, sorbeşte zgomotos din ea, apoi o aşază pe un raft al unui obiect de mobilier ce părea a fi bibliotecă şi privindu-mă de sus, zice:
– N-ai înţeles nimic din ce-am povestit până amu. La mine trebe’ să cură în tătă ziua. Altfel, nu-mi pierd vremea cu nimicuri.
– Din păcate, financiar, nu vă pot oferi nimic. Acest proiect presupune voluntariat şi multă muncă de convingere pentru a putea întrona o normalitate la care aspirăm cu toţii.
– Greu îi cu ’mneta. Astăzi ies bani şi din câ..t!
– Proiectul meu nu este unul remunerat.
– Omule, mie-mi trebe’ bani, nu poveşti.
Cum se plimba el, agale prin spatele biroului lui, îşi pune mâna dreaptă pe protuberanţa burdihănoasă şi începe cu mişcări circulare dextocentrice să-şi maseze muntele de grăsime acumulată de-a lungul anilor. Apoi, trage un râgâit puternic şi la final, spune:
– No, asta n-o fost în plan să iasă…(referindu-se la eructaţie).
Instant, mica încăpere a fost odorizată cu un miros pestilenţial de usturoi, chiftele, cârnat afumat sau orice alt aliment condimentat cu planta ce face parte din familia Liliaceae.
Asta, precum şi obtuzitatea dialogului, mi-a declanşat o aversiune infailibilă.
Mă ridic, las discret pe masă o carte de vizită, fac un pas în spate şi deschid uşor uşa pentru a ventila încăperea. Apoi, la fel de elegant ca la sosire, îi mulţumesc edilului pentru timpul acordat şi-i spun că musai trebuie să ajung la un alt bdirău pentru a-mi expune proiectul.
Gânditor şi aplecat şi el de mirosul ce-l emanase, îmi zice:
– Da’ cuvintele cele ce mi le-aţi zis, nu i le puteţi dicta şi secretarei ca să le citesc mai târziu şi să le înţeleg mai bine?
– Ba da, domnule primar. Vi le voi trasmite în format letric, în cel mai scurt timp.
Plec din clădirea ce adăposteşte nu doar arhiva localităţii, ci şi un munte de stupizenie la fel de infailibilă ca aversiunea creată de eructaţia necontrolată.
Nu cred că el este singurul papagal ce trăieşte în colivia numită Primărie. (din vol. Eroziunea elitelor, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2024)
Dorin Ioan COSTE