ÎNTÂMPLĂRI ADEVĂRATE. Meniul zilei

Leșinat de foame și un pic obosit de la bătutul trotuarelor pe jos, intru în prima crâșmă ce-mi iese-n cale și, după ce mă așez la una din mesele libere, vine chelnerul, cu prosopul pe braț, sictirit probabil de la umbletele pe la mese, şi mi se adresează:

– Doriți meniul zilei?

– Da, zic.

– De la bar, doriți ceva? La meniu este și apa inclusă.

– Mulțumesc. E suficient meniul.

Cu aceiași pași leneși, fluturând prosopul ce-l purta pe braț, se îndreaptă spre masa din spatele meu.

– Doamnele s-au hotărât?

O voce pițigăiată, răspunde:

– Auzi, drăguțule, caviar este?

– Doamnă, l-ați văzut în listă?

– Păi, nu. Dar mă gândeam că poate aveți așa, pentru clienți selecți.

– N-avem, doamnă.

Trag cu coada ochiului și-l observ pe chelner cum stătea crăcănat în fața mesei celor două doamne. Ținea un carnețel în mâna stângă și cu celaltă, se scărpina după ureche.

Doamna continua:

– Atunci, dacă nu aveți caviar, aş dori un fel principal. Vită, dacă se poate. Aveți friptură de vită înăbușită la cuptor?

– Doamnă, eu v-am zis și adineaori, până la ora 3, servim numai meniul zilei: leveșe de pui și piure de cartofi ca cârnăciori cabanos.

– Offf, Doamne! Credeam că sunteți un local mai pretențios, dar m-am înșelat. A venit prietena mea de la țară și am vrut să o servesc cu ceva mai deosebit. Auzi, băiete, patronul este?

– Nu-i, doamnă. Nu vine numa’ seara.

– Bine, adu-ne câte un vermut, cu lămâie sau limetă și apoi, meniul ăsta de doi lei.

– Doamnă, gheață la vermut, doriți?

– Da, da, evident că da.

Chelnerul, își aranjează pantalonii în zona șlițului, face stânga-mprejur și pleacă.

La masa din spatele meu, dialogul continuă. O voce ușor răgușită și cu un accent pronunțat de etnică ucraineană, zice:

– Ioi, tu, Mărie, da’ cum știi tu cere feluri scumpe de mâncare și lichioruri. Numa’ mă înfunda râsul când ai cerut caviar de-acela. Auzi, ce fel de mâncare îi caviarul ăsta?

– Dragă, noi, la oraș, suntem pretențioși, nu mâncăm așa, orice. Caviarul este foarte bun. Se mănâncă cu pâine.

– Eee, am înțeles. Da, auzi, celălalt fel, cum e? Că n-am înțeles. Bagă vita-n cuptor?

– Lenuță, nu fi proastă, tu! Tot cu pâine se mănâncă.

În timp ce doamnele-și derulau aventura culinară, eu sorbeam din supa fierbinte.

Lenuța, începe a râde și printre icnetele râsului i se adresează comesenei:

– Bine că ieri ai mâncat la noi pită de mălai cu slănină și cu ceapă.

– Tu, dragă, îmi era poftă și chiar nu știam ce-i aia galbenă și rumenită.

– N-ai știut pă sărăcie. Doară mâncat-ai bugătă când ai fost mică. Da’ de ce ai cerut horincă cu gheață și cu lămâie? Aceie cum îi?

– Taci, tu, să nu te audă lumea. Am cerut vermut. E bun și nu te îmbeți tare repede după el.

Dialogul le fu intrerupt de ospătar.

– Doamnelor, vermutul dumneavoastră. Să aveți poftă bună!

Imediat, un clinchet de pahare ciocnite și-un “Servus, tu!” la unison, am auzit de la masa din spate.

Supa mea era terminată, între timp îmi lăsase și felul doi, dar nu mă puteam apuca de el, asta ca să nu fiu nevoit să plec și musai am tras de timp pentru a mai asculta discuția duduielor.

Cu vocea ei răgușită, Lenuța exclamă:

– Da, ce poșircă-i asta? Gândești că-i moare de curechi.

– Termină, dragă, că mă faci de mândră minune. Tu nu vezi câtă lume mă cunoaște? Îl știu și pe patronul de-aici.

– Eee, no, iartă-mă! Da, auzi, el te știe pe tine?

Chelnerul le așeza tacticos bolul cu supa pe masă și cu un polonic destul de mic, începe să pună în farfuriile doamnelor.

Lenuța, izbucnește iar în hohote de râs:

– Măi, băiete, da’ linguroi mai mare, nu aveți? Că zici că măsori apa mării.

– Ne cerem scuze, doamnă, astea sunt tacâmurile.

– Aveți și tacâmuri? Eu vreau o porție. Tare-mi place să le ronțăiesc.

– Nu avem, doamnă. Eu mă refeream la polonic.

Maria, încercă să o tempereze pe prietena ei, dar fără folos.

Felul meu doi era răcit de-a binelea, dar chiar nu mă mai interesa. Spectacolul era mult mai delicios decât cartofii piure și cei doi cârnăciori aruncați peste cartofi.

Nu știu care dintre ele, bănuiesc că era Lenuța, sorbea din lingură de susura sala. M-aş fi întors să privesc, dar îmi era rușine.

Felul doi le-a fost adus destul de repede și Maria îi cere ospătarului câteva felii de pâine. Acesta se întoarce tacticos și ridică şervetul de pe coșul cu pâine aflat pe masă și zice zeflemitor:

– Pâinea dumneavoastră, doamnă.

La masă, era tăcere. Se auzeau doar tacâmurile atingând farfuriile și un mestecat destul evident.

Maria, întrerupe ritmul îngurgitării și întreabă:

– Ei, cum ți se pare, e delicios?

– Da’ de unde! Mănânc de foame! Cârnații ăștia zici că-s gumă de mestecat.

– Ești tu prea pretențioasă. Mâncarea este chiar savuroasă.

– Tu, Mărie, fă bine și nu încerca să mă prostești. Mie hăpt nu-mi place. Abia aștept să ies de-aici și să mergem la alimentara și să-mi iau câteva scrijele de salam și o pită.

Maria, vădit afectată de dojana comesenei, încerca s-o tempereze și să schimbe subiectul discuției.

Eu, amuzat până peste măsură de sceneta oferită de cele două doamne, am lăsat felul doi neatins, am pus pe masă contravaloarea meniului și m-am ridicat să plec.

Nu puteam ieși fără să mă uit la chipul celor două femei ce mi-au înveselit ziua. În timp ce le priveam, Lenuta ștergea farfuria cu o felie de pâine, iar Maria își tapeta comisurile gurii cu un șervețel alb.

Frumoasă zi, frumos spectacol! (din vol. Eroziunea elitelor, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2024)

Dorin Ioan Coste