OPINIA LUI ȚIBULEAC. Libertatea de a nu gândi
Există o formă de prostie care nu vine din lipsa inteligenței, ci din renunțarea voluntară la ea. Este prostia militantă, sigură pe sine, gălăgioasă și foarte activă în spațiul public. Omul nu mai cercetează, nu mai compară, nu mai are îndoieli. Știe. Iar dacă realitatea îl contrazice, cu atât mai rău pentru realitate.
Am ajuns într-o epocă în care unii nu mai susțin idei, ci persoane. Nu mai apără principii, ci lideri. Nu mai caută adevărul, ci confirmarea că tabăra lor are întotdeauna dreptate. Liderul poate spune astăzi contrariul a ceea ce spunea ieri, fără ca fidelii să sufere vreun vertij intelectual. Explicația apare imediat: ieri a avut dreptate în contextul de ieri, astăzi are dreptate în contextul de astăzi, iar mâine, dacă va spune altceva, evident că tot el va avea dreptate. O asemenea elasticitate a convingerilor ar stârni invidia și cauciucului.
Aici nu mai vorbim despre simpatie, opțiune politică sau dezbatere democratică. Vorbim despre momentul în care omul își externalizează gândirea. Altcineva îi spune cine sunt patrioții și cine sunt trădătorii, cine trebuie admirat și cine trebuie urât, ce informație este adevăr și ce informație este „manipulare”. Viața devine astfel mult mai comodă. Gândirea individuală este obositoare; obediența vine cu instrucțiuni de utilizare.
Internetul a făcut fenomenul aproape spectaculos. Niciodată n-am avut atâtea surse de informare și, paradoxal, niciodată n-a fost atât de simplu să petreci o zi întreagă fără să întâlnești o idee care să te contrazică. Algoritmul ne cunoaște sensibilitățile, ne servește indignarea preferată și ne confirmă, politicos, că suntem exact atât de inteligenți pe cât bănuiam.
De aici apare și personajul emblematic al vremurilor noastre: militantul care știe răspunsul înainte să audă întrebarea. Nu discută, proclamă. Nu argumentează, etichetează. Nu verifică, distribuie. Iar când idolul său greșește, greșeala devine strategie; când se contrazice, contradicția devine subtilitate; când adversarul spune ceva corect, adevărul respectiv devine suspect prin simpla identitate a celui care l-a rostit.
Ar fi însă prea comod să credem că boala îi privește numai pe „ceilalți”. Fanatismul are această proprietate minunată: fiecare îl identifică impecabil în tabăra adversă și foarte greu în propria sufragerie. Testul adevărat nu este cât de sever îți judeci adversarii, ci dacă mai ești capabil să spui despre omul pe care îl susții: aici a greșit.
O societate liberă nu are nevoie de cetățeni care gândesc la fel. Are nevoie de cetățeni care încă gândesc singuri. Care pot admira fără să idolatrizeze, pot susține fără să se închine și pot critica fără să urască.
Pentru că stăpânul perfect nu este cel care îți interzice să gândești. Este cel care reușește să te convingă că nu mai ai nevoie.
Farmacist Gheorghiță Țibuleac
(Corespondent Ocna Șugatag)
