PLEDOARIE PENTRU CARTEA TIPĂRITĂ (III). Dana Buzura-Gagniuc: Cartea – cea mai frumoasă liniște

Când spun că sunt un om bogat, nu mă refer la cont, nu mă refer la proprietăți, la mașini, la obiecte de artă ori la alte lucruri care se trec în declarația de avere. Mă refer la biblioteca mea. Aceea în care nu știu cum să mai înghesui cărțile, pe care le cumpăr în neștire. Și… mă mai refer la biblioteca din suflet. La tot ce s-a așezat acolo pagină cu pagină citită, buchisită, subliniată, reluată, atinsă cu mâna, cu privirea, cu chipul. A propos, de ce nu se trece biblioteca în declarația de avere?

Mă gândesc la un parfum pe care-l resimt fizic, ca o atingere, ca o mângâiere, ori ca o rană, ca o eternă și perpetuă întoarcere în poveste. Într-o poveste din care nu cred c-am ieșit vreodată. Pentru că, trăim atâtea vieți câte cărți citim.

Nici nu știu dacă învățasem să citesc, dar știu cum miroseau cărțile pe care le aducea tata într-o plasă de rafie de la centrul de comună ca să le ducă la biblioteca micuței școli unde era învățător. Ani la rând eram parte a acestui ritual, pe care-l așteptam fără să înțeleg de ce. Târziu, când maturitatea îți limpezește gândurile și-ți clarifică lumea, am înțeles fiecare bucată a acestui splendid ritual. Mai întâi le cunoșteam senzorial, le pipăiam, le mângâiam, îmi lipeam fața de ele. Le adulmecam. Nu știu să explic de ce mă topea mirosul cărților, de dinainte de a înțelege ce scrie în ele. Poate pentru că știam că în fiecare e o lume care se cere la lumină, care așteaptă un ochi, un suflet, o minte care să o descopere.

La început, în prima copilărie, citești cu toate simțurile ascuțite ca să înțelegi; buchisești adulmecând mirosul cărții, apropiindu-ți-o de suflet, ca și cum ai lăsa mâna învățătoarei să-ți conducă stiloul, să te învețe să scrii, să-ți formeze reflexe, deprinderi. Te lași în seama cărții care te devorează, precum o floare carnivoră, iar din acest ritual toată lumea iese câștigată.

De departe, cele mai frumoase amintiri ale copilăriei poartă parfumul hârtiei, al paginii. Îmi vedeam părinții citind și-mi doream să simt și eu ce simt ei concentrați asupra paginilor, al căror foșnet mă fascina. Îmi amintesc de degetele elegante ale mamei, întorcând paginile unor cărți pentru care eram prea mică: „Dama cu camelii”, „Golful francezului”, „Un veac de singurătate” și câte altele. Apoi, într-una din vacanțele sale de la Berința, l-am văzut pe „unchiu’ Augustin” luând de pe raft „Condiția umană” a lui Andre Malreaux.  „Vreau să le citesc și eu”. „Mai așteaptă puțin. Nu sunt pentru vârsta ta”. Asta a fost cel mai provocator îndemn.

Am citit pe ascuns totul, cu sentimentul complicității cu cartea ascunsă pe unde se putea, cu parfumul paginii pe degete și cu amprenta cărții în suflet. Și cu viața, poveștile, dramele personajelor cu mine. Le trăiam, le iubeam și le uram, trăiam și-mi imaginam momentele lor de emoție, de tensiune, de fericire. Și, după ce le terminam, aranjam diferit cărțile în bibliotecă și-ntr-un colț le puneam pe cele citite. Așteptam să se umple raftul. Era un sentiment pe care-l aveam când mergeam primăvara să urmăresc câte flori au răsărit, în fiecare zi, în curte și-n grădină. Și, fiecare mugur însemna o bucurie, o viață nouă.

Apoi, ani la rând, mă trezeam dimineața, cu cărțile alunecate pe jos, cu veioza aprinsă, îngânându-se cu lumina răsăritului, cu foile în care-mi notasem gânduri și fragmente din carte, împrăștiate pe jos, ca și cum m-aș trezi dintr-o beție, ca și cum aș fi benchetuit în nopți nebune cu prieteni cu care vorbim și simțim la fel. Plăcerea de a face rânduială printre cărțile și foile cu care petrecusem nopți și lumi era o bucurie aproape vinovată. Deveniserăm complici.

Într-un prezent hiperdigitalizat, în care ritmul ucide timpul, în care răbdarea devine piesă de muzeu iar informațiile se iau în timp real pe telefon, generația tânără, pragmatică, învățată să gândească și să acționeze smart, ar putea să ne întrebe: „La ce bun să mai răsfoim? La ce ne folosesc mobilele acelea masive, încărcate cu cărți, dificil de întreținut”? Lor le trebuie răspunsuri percutante, cu argumente clare, care să convingă.

Telefonul, laptop-ul, monitorul rămân niște chipuri reci, niște oglinzi de gheață între tine și carte, chiar dacă nu putem să facem mai nimic fără ele, chiar dacă ne domină viața. Întotdeauna, când am intrat într-o casă, instinctiv, am căutat din priviri biblioteca sau locul în care să simt parfum de carte. Iar de l-am găsit, m-am uitat atent la cât sunt de citite, de iubite. Pentru că lectura rămâne cea mai spectaculoasă și mai eficientă gimnastică a minții, cea mai frumoasă liniște pe care ne-o putem oferi, o adâncire în sine petrecută deodată cu întorsul fiecărei pagini citite. Cartea rămâne prietenul tăcut, care niciodată nu ne va invada intimitatea cu zgomot, ci cu liniște. De-aici până la fericire, mai e doar un pas.

Dana Buzura-Gagniuc,

manager al Revistei “Nord Literar”

Nota redacției:

Cotidianul Glasul Maramureșului a declanșat o campanie de presă sub forma unei mese rotunde cu tema „Ce miros și ce gust au cărțile print? Pledoarie pentru lectura tradițională”, un demers jurnalistic dedicat reflecției asupra rolului cărții tipărite în societatea contemporană.

Prin această inițiativă, organizatorii își propun să deschidă un dialog amplu despre lectura în format tipărit, despre valoarea ei culturală și emoțională, dar și despre locul pe care cartea clasică îl mai ocupă într-o lume tot mai digitalizată, dominată de ecrane și conținut online.

Campania invită cititorii, autorii, profesorii, bibliotecarii și toți cei interesați de cultură să își exprime punctul de vedere asupra temei propuse, într-un spațiu de dezbatere deschis și liber. Contribuțiile nu sunt limitate ca dimensiune, organizatorii încurajând opinii autentice, personale și argumentate.

Articole apărute:

(I). Mia Hodiș (redactor-şef la Editura Galaxia Gutenberg): Povestea unei cărți-copile din Galaxia Gutenberg

(II). Teodor Ardelean (directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”): Cartea – trecut, prezent și, mai ales, viitor