POVESTIRILE LUI PAUȘENIUC. Povestea emoționantă a motanului Pesotto și a stăpânului său din Fărcașa

Unii le iubesc, alții le detestă, iar alții simt doar indiferență când vine vorba de animale. Vrem, nu vrem, cu bune și cu rele, animalele fac parte din viața noastră. Ne ajută, ne hrănesc sau pur și simplu ne țin companie, fiindu-ne uneori cei mai buni prieteni. Iar prietenii noștri fără grai nu umblă cu jumătăți de măsură atunci când îți oferă prietenia, iubirea sau devotamentul, pentru că ei nu știu… matematică!

De multe ori, noi, oamenii, cu toată știința noastră, putem învăța de la animale o lecție care nu are nevoie de cifre, calcule sau cuvinte: este vorba despre lecția prieteniei.

Gheorghe Duma, din Fărcașa, a fost sticlar și maistru sticlar la fabricile de sticlă din Poiana Codrului și Fărcașa. A fost, de asemenea, peste douăzeci de ani antrenorul echipei locale de fotbal.

După ieșirea la pensie, la fel ca mulți români, a plecat în străinătate pentru a-și croi o viață mai bună și a-și asigura o bătrânețe lipsită de griji materiale. S-a stabilit, împreună cu soția sa, Monica, la Paris, unde prestează diferite munci în construcții. În concediu sau ocazional, revine acasă, în Fărcașa, și muncește la modernizarea casei ori pur și simplu se relaxează.

Într-una din lunile de vară, a găsit abandonată o mogâldeață, un ghemotoc de blană care s-a dovedit a fi un pisoi pricăjit. Făcându-i-se milă, l-a luat în casă și l-a îngrijit, iar motanul pricăjit a început să se transforme într-un pisoi frumos, dar destul de neascultător. Avea obiceiul să mai meargă la vânătoare de șoareci, lipsind câte o zi sau două.

În acel an, având de lucru la casă, domnul Duma a rămas în Fărcașa până prin luna decembrie, iar singurătatea serilor îi era alungată de dragul lui „Pesotto”, motanul numit astfel după numele unui fost fotbalist italian.

Numai că, prin luna noiembrie, Pesotto a dispărut și, câteva zile, nu a mai fost de găsit. Afară era frig, aproape de îngheț, iar stăpânul său îl căuta cu disperare. Căutările sale au dat, în cele din urmă, roade. Într-o seară, la vreo patru zile de la dispariție, l-a găsit, mai mult mort decât viu, pe malul pârâului Fărcășița, atârnând într-un laț de prins păsări, la doar câțiva centimetri deasupra apei înghețate.

L-a salvat din laț, l-a dus acasă și, după o serie de tratamente medicale, pisoiul și-a revenit. După însănătoșire a urmat sterilizarea. I s-a făcut pașaport și cei doi prieteni au plecat la Paris.

Aici, după câteva luni, a suferit un nou accident, fiindu-i fracturată coloana. Nu se putea deplasa decât cu ajutorul lăbuțelor din față. După îndelungi tratamente la veterinar, Pesotto s-a înzdrăvenit și, chiar dacă are coloana un pic curbată, și-a reluat locul de prieten în familia Duma, fiind acceptat și de Monica.

În vara acelui an, în luna august, familia Duma a revenit în concediu acasă, în Fărcașa, aducându-l, bineînțeles, și pe Pesotto, bucuros să-și regăsească ograda unde mergea la vânătoare de șoareci.

Concediul a trecut, iar familia Duma trebuia să se reîntoarcă la muncă în Franța. Numai că, în ziua plecării, Pesotto a mai făcut o boacănă: era de negăsit. Toată lumea l-a căutat peste tot, dar motanul parcă intrase în pământ.

Fiind presați de timp, au hotărât să plece fără el, urmând ca, atunci când pisoiul va reveni acasă, să fie îngrijit de Dorina, sora Monicăi. Și așa s-a și întâmplat. Pesotto a revenit acasă: ziua stătea în casă, iar noaptea era lăsat să plece la vânătoare.

Numai că, după vreo cinci zile de comportament normal, Pesotto nu a mai venit acasă. Dorina și familia ei l-au căutat prin toate ogrăzile vecinilor, dar nu au dat de el. După trei zile, au telefonat în Franța, spunându-i domnului Duma despre dispariție.

„Gh. Duma:

-Când m-a sunat Dorina și mi-a dat vestea dispariției motanului, am fost cuprins de remușcări și îmi spuneam că nu trebuia să plecăm fără el. Simțeam că, văzând câteva zile la rând că nu suntem acasă, s-a simțit părăsit și a refuzat să mai vină acasă.

M-am consultat cu soția și, împreună, am hotărât să mă întorc în România să-l caut. Poate unora acest lucru li se va părea o nebunie și vor spune că n-am avut ce face cu banii, dar pentru noi Pesotto nu mai este un simplu pisoi. Este mai mult decât un prieten, este de-acum un membru al familiei, iar un membru al familiei creează, vrei nu vrei, emoții și sentimente pentru ceilalți membri.

Am ajuns acasă și, când am intrat în curte, am văzut pe trotuar un șoarece mort. Era gestul pe care îl făcea de fiecare dată când venea de la vânătorile lui nocturne: lăsa un șoarece în fața ușii sau pe trotuar. Am tresărit și mi-am spus că Pesotto trăiește.

Am început să-l caut pe unde știam că hălăduiește, strigându-l: «Pesi, Pesi, hai la tata!» Și, după nici două ore, am auzit în spatele meu un fâșâit ușor, iar când m-am întors, în fața mea stătea Pesotto.

M-am așezat jos, iar el mi-a sărit în brațe, începând să mă mângâie cu lăbuța. M-au podidit instantaneu lacrimile și am început să plâng ca un copil. Iar când m-am uitat la pisoi, am observat, credeți sau nu, că și lui îi curgeau lacrimile. Erau lacrimi de bucurie, erau lacrimile regăsirii!”

Iată, așadar, o ilustrare a faptului că animalele împart cu noi privilegiul de a avea suflet, o dovadă că ele pot naște în oameni sentimente greu de explicat în cuvinte. Sentimente care te transformă într-un om mai bun, altruist și generos, sentimente care te înnobilează.

Astăzi, despre Pesotto vorbim la timpul trecut. Între timp, el a plecat dintre noi, lăsând în urmă amintirea unei prietenii rare și o lecție de suflet pe care cei care l-au cunoscut nu o vor uita niciodată.

Mircea PAUȘENIUC