POVESTIRILE LUI PAUȘENIUC. Spaima peștilor are un nume: al meu!
Am un prieten mare pescar. Nu-l interesează peștele ca preparat culinar, dar dacă aude de o baltă, un lac sau o amenajare piscicolă, imediat își pregătește undițele și pleacă la atac. Merge peste tot: pe Someș, pe bălțile din apropiere sau pe la pensiunile cu lacuri artificiale.
La nunta fiului meu, Cristian, organizată într-o frumoasă pensiune din satul Ticău, am revăzut un lac artificial superb amenajat: fântână arteziană în mijloc, foișoare, lumini ambientale, verdeață și… o populație întreagă de pești fericiți, care încă nu știau ce nenorocire urma să se abată asupra lor.
Privind lacul, mi-am amintit de o întâmplare petrecută cu câțiva ani înainte, când finul meu Marcel și fina Tita ne-au invitat pe mine și pe soție la un grătar și la o partidă de pescuit chiar pe malul acelei bălți.
Marcel era veteranul locului. Omul lucrase chiar la instalațiile electrice ale pensiunii și se considera prieten apropiat cu peștii. Avea scule profesioniste: undițe telescopice, mulinete sofisticate, monturi de ultimă generație și o geantă întreagă de momeli care păreau importate direct din laboratoarele NASA.
Eu? Ageamiu total! Nu știam nici cum se pune râma în cârlig fără să-mi fie milă de ea.
Când am aruncat pentru prima dată undița, am observat o ușoară vânzoleală în apă. Și, nu știu cum naiba, parcă am auzit și un dialog între pești:
— Băăăi, atenție! A venit Marcel!
— Stați liniștiți, mă… pe ăsta îl știm. Prinde pește doar accidental!
— Dar cine-i ăla de lângă el?!
— Nu știm nimic despre el! Fiți vigilenți! Ăsta poate fi periculos!
Nici n-am apucat bine să mă așez și… ZBANG! Primul pește în cârlig.
Marcel și Tita au rămas cu gura căscată.
A doua aruncare… încă unul.
A treia… iar pește.
La un moment dat, cred că pe fundul lacului se declanșase stare de urgență.
— Ascundeți-vă în răgălii!
— Nu mai ieșiți la suprafață, renunțați la râme sau la momelile apetisante chiar dacă va trebui să postiți!
— Ăsta ne decimează!
Peștii mici se ascundeau după nuferi, crapul bătrân își făcea testamentul, iar carasul de lângă mal probabil suna la Protecția Peștilor.
Marcel era deja fiert:
— Uite, măi, ce nedreaptă-i lumea asta! Eu investesc mii de lei în undițe, mulinete, monturi și nade speciale… și n-am prins nimic! Vine ageamiul ăsta, care nici nu știe cum se ține undița corect, și scoate o tonă de pește în câteva minute!
S-a uitat lung la mine și a concluzionat amar:
— Nu-i drept… clar pe tine te cunosc peștii mai puțin și i-ai speriat pe cei care mă cunosc pe mine!
De atunci, cred că în lacul acela circulă legenda unui individ misterios, fără experiență, dar extrem de periculos.
Iar dacă vreodată vedeți pești fugind panicați spre fundul apei… să știți că probabil am ajuns și eu prin zonă.
Mircea Paușeniuc
