CRONICILE LUI COSTE. La Liuroaie, pe tărnaț…

Nu știu dacă am intrat de zece ori în casa Liuroaiei. Poate de mai puține. Și totuși, dacă închid ochii, aș putea păși din tindă într-una dintre camere fără să mă lovesc de nimic. Aș ști unde se află lădoiul pe care nu era chip să te așezi, unde stă scara pentru pod și în care odaie miroase a busuioc.

Unele case le uiți, deși le-ai trecut pragul ani la rând. Pe altele le porți cu tine o viață, după numai câteva vizite.

Casa ei era la marginea cătunului Chioar, în locul căruia oamenii îi spuneau simplu: sub Piatra Albă. Pentru mine, numele acela cuprindea tot ce încăpea într-o vară: pășunea, pădurea, vitele, apa rece a izvorului și drumurile pe care le făceam fără să mă întrebe nimeni unde mă duc.

Ajungeam pe acolo cu vitele, la pustă. Cât era ziua de mare, colindam împrejurimile, întorcându-mă din când în când să văd pe unde pășteau. Cetatea Chioarului nu era departe, iar dealurile, peticele de pădure și pârâiașul îmi aprindeau închipuirea. Mi se părea că pe acolo se antrenaseră, cu veacuri înainte, ostașii cetății. În locurile mai ascunse încetineam pasul și ascultam. Foșnea ceva între copaci și, pentru o clipă, nu mai eram sigur că era numai vântul.

Dar dintre toate tainele locului, cel mai mult mă atrăgea casa Liuroaiei.

Era din lemn, lipită cu pământ și văruită în alb și albastru, cu acoperiș de paie și cu un tărnaț larg pe toată latura dinspre miazăzi. Sub odaia de oaspeți avea o pivniță mare. Piatra de calcar a temeliei, potrivită cu măiestrie de meșteri locali, îi dădea casei o înfățișare trainică, de mic conac țărănesc.

Pe tărnaț, viața se rânduia după trebuințele ei. În stânga intrării, pe două rude de lemn, se uscau hainele. În dreapta atârnau, înșirate pe ață, ciuperci, păstăi și fructe; alături stăteau cununile de ceapă. Mă uitam la toate cu interesul copilului care încă nu știe câtă muncă încape într-o asemenea rânduială.

Liuroaia era în etate, dar eu am văzut-o cu coasa în mână. Își cosea singură iarba. Avea trei vaci și câteva zeci de oi, iar animalele nu știau de bătrânețe și nici de singurătate: trebuiau hrănite, adăpate, îngrijite în fiecare zi.

Grajdurile erau din bdile de lemn, învelite cu paie. Sub streșini își făcuseră cuiburi rândunicile și vrăbiile. Când mă vedea uitându-mă la ele, îmi spunea:

— Să nu le strici, că mi se duce norocul casei.

Nu m-aș fi atins de ele pentru nimic în lume. Mă întrebam doar, în sinea mea, cum putea norocul unei case atât de mari să încapă într-un cuib atât de mic.

De cele mai multe ori mă poftea pe tărnaț. Nu mă chema înăuntru la fiecare trecere, iar tocmai asta făcea ca rarele intrări în casă să mi se pară un privilegiu.

În tindă, pe lădoi, erau așezate într-o ordine fără cusur perne din pene de gâscă, țoluri și cergi de lână, lipideauă din pânză țesută în război. Nici vorbă să te poți așeza acolo. Mă uitam la ele cu grijă, aproape ținându-mi respirația, de parcă simpla mea apropiere le-ar fi putut strica rânduiala.

În peretele dinspre miazănoapte era o fereastră mică, vopsită în albastru. Scara pentru pod stătea mereu rezemată de perete. Deasupra noastră se afla și afumătoarea, dar atunci podul îmi părea mai ales un loc în care se păstrau lucruri necunoscute mie.

Odaia din stânga avea două paturi cu strujac de paie, frumos aranjate. La geamuri atârnau perdele de cipcă, iar pe meștergrindă erau înșirate farfurii pictate și căni de lut ars. Acolo mirosea întotdeauna a busuioc. Grinzile își păstraseră aproape culoarea firească, de parcă timpul intrase mai rar în camera aceea.

În cealaltă încăpere se trăia.

Soba avea plită pentru gătit, cuptor de pâine și, deasupra cuptorului, loc de dormit. O masă mare de stejar ocupa o bună parte din odaie. În spatele ei era un lădoi pe care încăpeau trei oameni, iar dedesubt se adăposteau doi tabureți. Mai erau un pat și lada pentru făină.

Aici mirosea a mâncare și, uneori, a petrol. Grinzile erau afumate, încât păreau cu o sută de ani mai bătrâne decât cele de dincolo.

În amândouă odăile și în tindă atârnau lămpi din porțelan alb, prinse în lanțuri vopsite cu bronz. Mai târziu aveam să mă gândesc la ele ca la niște candelabre venețiene. Atunci le priveam doar fermecat, încercând să-mi închipui lumina lor într-o noapte de iarnă.

Despre nopțile acelea îmi povestea Liuroaia pe tărnaț.

Spunea cum dădeau lupii târcoale grajdului cu oi. Eu ascultam și mă uitam spre marginea pădurii. Era vară, soarele bătea în curte, vitele pășteau liniștite, dar pentru câteva clipe parcă auzeam zăpada scârțâind sub pași și simțeam cât de departe putea fi cea mai apropiată casă.

Apoi îmi povestea despre război. Despre grozăviile făcute de soldații ruși, despre spaima oamenilor, despre tunurile care trăgeau din vârful pustii până-n Berchez. Ridicam ochii spre dealul pe care umblasem fără grijă și încercam să-l văd așa cum îl văzuse ea.

Nu izbuteam pe de-a-ntregul. Eram copil. Dar de atunci locurile acelea n-au mai fost pentru mine numai pășune și pădure.

Nu mă lăsa niciodată să plec fără să-mi dea ceva. Ba prune ori pere uscate, ba un pahar cu apă, ba pogăcele — turte mici, coapte în ler, cu câte un sâmbure de nucă rumenit deasupra. Le mâncam pe tărnaț, în timp ce ea vorbea, și mi se părea firesc să primesc. Abia mai târziu am înțeles că tot ce-mi întindea trecuse mai întâi prin mâinile ei: fusese cules, uscat, frământat, copt și pus deoparte.

Într-o zi m-a auzit cântând.

Eu credeam că nu mă aude nimeni. Când m-a chemat, m-am rușinat puțin, ca și cum m-ar fi prins făcând ceva ce trebuia ținut ascuns.

— Cântă-mi „Mociriță cu trei foi”.

Am început încet. Ea nu mai spunea nimic. La un moment dat am privit-o și am văzut că i se umpluseră ochii de lacrimi. Mi s-a subțiat glasul. Nu știam dacă trebuia să continui ori să mă opresc.

Atunci mi-a povestit despre un fecior pe care îl iubise când avea cincisprezece ani.

— Măi pruncule, așa o fost. Bietul era sărac. Da’ era nealcoș și fluiera tare mândru. Ai mei ziceau că n-oi putea trăi cu nelcoșagul și nici cu șuieratu’.

O ascultam fără să mă mișc. Până atunci mi se păruse că Liuroaia fusese bătrână dintotdeauna. Încercam acum s-o văd fată, așteptând să audă fluieratul unui fecior.

— Cel cu care m-o măritat era cu douăzeci de ani mai în etate. Da’ avea boi și pământ.

Și-a coborât puțin privirea.

— O venit războiul și mi l-o dus la oaste. Și n-o mai vinit în veci.

Apoi mi-a arătat crucea de lemn de la capătul dinspre răsărit al casei.

— Acolo l-am îngropat.

Am privit crucea și n-am îndrăznit s-o întreb nimic. Aveam să înțeleg că acolo îi făcuse un mormânt fără trup, un loc la care să se poată duce. În ziua aceea am rămas doar tăcut, cu cântecul oprit și cu ochii spre capătul casei.

După o vreme, Liuroaia s-a ridicat și a intrat în tindă. Am auzit scara mișcându-se, apoi pașii ei deasupra mea. O așteptam privind ușa, curios ce avea să aducă din pod.

S-a întors cu o bucățică de cârnat afumat, strâns și uscat ca toaca. Nu cred că avea mai mult de zece centimetri. Mi l-a dat cu multă seriozitate:

— Nu-l mânca tot astăzi. Lasă-ți și pe mâine, că aista-i sățios.

Avea dreptate, în felul ei. De n-aș fi avut dinți buni, nu știu cum i-aș fi venit de hac. Și astăzi îmi vine să zâmbesc când îmi amintesc bucățica aceea și grija cu care mi-a împărțit-o pentru două zile.

La plecare coboram uneori pe la Piatra Albă.

La baza stanului de calcar izvora apa. Se aduna într-o mică adâncitură mărginită de pietre, unde mai cădea câte o frunză, apoi se scurgea printr-un jgheab din scoarță de stejar spre fântânița de mai jos.

Acolo am întâlnit, într-o zi, o salamandră galbenă cu negru. Stătea la marginea apei, cu lăbuțele pe piatra umedă. M-am aplecat încet, să n-o sperii, și mi-am făcut palmele căuș. Ea nu s-a retras. Bea apă cu mine, din același loc, iar eu înghițeam cu grijă, atent să nu tulbur prea tare oglinda mică dintre pietre.

O priveam de aproape, uimit de petele ei galbene, atât de vii pe trupul negru. Pentru câteva clipe am uitat și de vite, și de drumul spre casă. Eram doar noi doi lângă izvor, în răcoarea pietrei.

Apoi, dinspre pășune, s-au auzit tălăngile. Mi-am șters mâinile și m-am ridicat. Salamandra a rămas acolo, iar eu m-am întors la ale mele, cu bucuria aceea pe care un copil o păstrează uneori pentru sine, fără să simtă nevoia s-o povestească.

Pe atunci nu-mi închipuiam că voi ajunge să caut în amintire fiecare lucru: fereastra albastră, mirosul de busuioc, scara pentru pod, cuiburile de sub streașină. Nici că voi auzi altfel, după atâția ani, povestea fetei care nu fusese lăsată să se mărite cu feciorul sărac.

Credeam că, dacă mă voi întoarce într-o altă zi de vară, o voi găsi tot acolo, cu ceva pus deoparte pentru mine.

După mulți ani, am trecut s-o salut.

M-am apropiat de casă cu o sfială pe care n-o avusesem în copilărie. Mă întrebam dacă avea să mă recunoască dintr-odată sau dacă va trebui să-i amintesc de băiatul care umbla cu vitele la pustă și căruia îi dăduse cândva o bucățică de cârnat, cu grijă să-i ajungă și pe a doua zi.

Pe tărnaț nu era nimeni.

Ușa era închisă, iar o mătură așezată de-a curmezișul le spunea celor veniți că nu era nimeni acasă. Am rămas înaintea ei, nehotărât. Nu-mi venea să plec atât de repede, după atâția ani. Mă gândeam că poate era pe undeva, prin gospodărie, și că dintr-o clipă în alta aveam să-i aud glasul.

Am așteptat puțin.

Apoi m-am uitat spre capătul dinspre răsărit al casei, acolo unde îmi arătase cândva crucea de lemn.

Lângă ea mai era una.

Dorin Ioan COSTE  de Ciolt