CRONICILE LUI COSTE. Ministerul de Interne, anexă pentru reabilitări politice

Într-o republică în care decența publică ar mai avea măcar un reflex de conservare, numirea unui fost condamnat la conducerea Ministerului de Interne ar provoca o criză de conștiință, demisii, interpelări și o minimă convulsie instituțională. La noi, dimpotrivă, produce ceremonii, comunicate eufemistice și aplauze de aparat. Nu asistăm la o eroare de selecție, ci la o operațiune de normalizare a anormalului: o reabilitare juridică este transformată, cu o nonșalanță aproape obscenă, într-o consacrare politică.

Să nu confundăm registrele. Reabilitarea este un instrument juridic, nu o procedură de canonizare civică. Ea poate diminua ori înlătura anumite consecințe ale unei condamnări; nu poate steriliza biografia morală, nu poate rescrie realitatea și nu poate conferi, prin decret, prestanță etică. Cazierul poate fi amendat de instanță, dar memoria publică nu este o arhivă pe care o golești printr-o semnătură și câteva formule procedurale.

Așadar, fostul condamnat, devenit între timp beneficiar al reabilitării, ajunge să administreze tocmai edificiul instituțional care l-a anchetat. Întrebat dacă nu vede aici o inconveniență morală, o incompatibilitate de ordin simbolic, o fisură elementară de credibilitate, răspunde cu seninătatea impermeabilă a omului care nu mai are nicio relație cu rușinea: „Am experiență politică și cred că pot conduce orice.”

Aceasta nu este o explicație. Este o autodenunțare de mentalitate. În puține cuvinte, omul proclamă doctrina omnipotenței politice: dacă ai stat suficient în anticamerele puterii, dacă ai frecventat destule consilii, partide, sinecuri și combinații de culise, ai dobândit dreptul metafizic de a administra orice — poliție, justiție, siguranță națională, poate chiar propria autobiografie penală. Experiența politică devine astfel detergent moral, soluție de curățat antecedente și balsam pentru conștiințe iritate.

Dar Ministerul de Interne nu este „orice”. Nu este o remorcă ministerială a unui partid, un laborator de clientelism, o feudă rotativă pentru nomenclatura de tranziție și nici o agenție de cosmetizare a reputațiilor compromise. Este instituția care pretinde cetățeanului conformare la lege, care combate criminalitatea, gestionează ordinea publică, protejează date sensibile și mobilizează oameni în situații de risc. Așezi, deci, în vârful acestei arhitecturi de autoritate un om cu un trecut penal și apoi ceri societății să admire solemnitatea tabloului.

Ce resimte polițistul onest, acela care refuză plicul, presiunea telefonică și invitația discretă la complicitate? Ce concluzie trage investigatorul care construiește ani de zile dosare împotriva infractorilor cu resurse, conexiuni și apetit pentru impunitate? Îi spui, indirect, că moralitatea e un accesoriu pentru cei fără protecție politică, iar integritatea este o exigență rezervată subordonaților. Sus, la vârf, se practică însă o altă alchimie: păcatul devine experiență, condamnarea devine episod, iar reabilitarea devine rampă de lansare spre comandă.

Rumoarea din sistem trebuie să fie firească. Nu pentru că polițiștii ar contesta dreptul unui om de a se reintegra, ci pentru că înțeleg diferența dintre reintegrare și investire în suveranitate instituțională. Una este să-i permiți cuiva să își refacă viața. Alta este să-i oferi cheile instituției care cercetează, filtrează, urmărește și sancționează exact tipul de conduită pentru care el a fost, cândva, condamnat. Este o distincție elementară, pe care politicienii noștri o declară, din interes, inutilă.

Iar întrebarea cea mai deranjantă rămâne suspendată deasupra biroului ministerial: va beneficia fostul condamnat de acces la informații clasificate? Va primi avizele necesare pentru a parcurge, fără obstacole, sinteze operative, rapoarte confidențiale, note de analiză, informații despre rețele infracționale, vulnerabilități ale statului și investigații în desfășurare? Va putea deschide, în liniștea cabinetului său capitonat cu autoritate, documente culese prin munca răbdătoare, discretă și uneori periculoasă a polițiștilor cinstiți?

Dacă răspunsul este afirmativ, atunci avem o performanță instituțională de un grotesc impecabil: statul își pune secretele în brațele unui om asupra căruia statul însuși a aplicat cândva sancțiunea penală. Dacă răspunsul este negativ, avem o altă anomalie: un ministru de Interne parțial decuplat de mecanismele informative ale instituției pe care pretinde că o conduce. În ambele variante, triumfă absurdul administrativ și se prăbușește credibilitatea.

În jurul lui, evident, se va instala imediat ecosistemul servilismului. Secretari de stat cu elasticitate vertebrală, consilieri cu vocație mimetică, directori specializați în adaptare rapidă și funcționari devotați exclusiv propriilor beneficii se vor mula pe lângă noul stăpân precum fularul pe gâtul unui demnitar grăbit. Vor emite elogii cu tonalitate birocratică, vor livra omagii cu ambalaj tehnocratic și vor descoperi, printr-o miraculoasă conversie oportunistă, că trecutul penal poate fi reinterpretat drept „experiență de viață”.

Acești sateliți ai puterii nu vor invoca onoarea instituției, ci stabilitatea posturilor. Nu vor apăra prestigiul poliției, ci arhitectura privilegiilor personale: cabinete, indemnizații, influență, contracte, promovări și acces la cercul intim al deciziei. Pentru ei, ministrul nu este un reper moral, ci o infrastructură de oportunități. Iar când un asemenea personaj devine temporar util, scrupulele sunt expediate la arhiva instituțională, între dosarele vechi și principiile pe care nimeni nu le mai consultă.

Într-un stat funcțional, funcția publică înaltă nu este o clinică de recuperare a imaginii. Nu este un sanatoriu reputațional pentru politicienii cu biografii avariate. Reabilitarea penală trebuie să deschidă posibilitatea unei vieți normale, nu să ofere brevetul unei autorități morale asupra celor care aplică legea.

„Pot conduce orice”, spune el. Și poate că are dreptate: într-un stat în care reabilitarea juridică este confundată cu absolvirea morală, în care obediența ține loc de coloană vertebrală, iar funcția publică servește drept detergent reputațional, orice devine posibil. Mâine, poate, vom avea un piroman la conducerea Inspectoratului pentru Situații de Urgență, un falsificator la Arhivele Naționale sau un hoț de buzunare desemnat custode al tezaurului. Important este să aibă „experiență politică”.

În ziua instalării, polițiști cinstiți, fără cazier, au stat aliniați, au salutat regulamentar și l-au privit pe reabilitat cum intră în clădirea ministerului pe ușa principală, cu girofar, escortă și mapă clasificată. Înăuntru, secretarii de stat, i-au aranjat ceremonial fularul obedienței, i-au șters praful din registrul condamnaților  și au  declarat, cu gravitatea instituțională cuvenită, ,,bun venit, domnule ministru, în noul dumneavoastră început”. Numai că, în republica imposturii, începuturile seamănă suspect de mult cu recidivele.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt

GlasulMM
GlasulMM