CRONICILE LUI COSTE. Miros de struguri pârguiți

Toamna vine ca o amintire care știe să bată la geam fără zgomot. Vine cu o burniță măruntă, rece și sfioasă, care învelește satul într-o pâclă de argint, cu frunze îngălbenite ce se desprind parcă dintr-o carte veche, răsfoită de vânt. Aerul miroase a pământ reavăn, a lemn umed și a struguri pârguiți, iar în mireasma aceasta stă, întreagă, o lume ce se duce încet spre odihnă.

În vii, boabele de roșcă ard în ciorchini ca niște picături de amurg închise în mărgele de lumină. Au în ele ceva din splendoarea verii și ceva din melancolia toamnei; sunt dulci, dar cu o dulceață care nu răsfață, ci amintește. Par să poarte pe coaja lor subțire toată căldura soarelui adunată în lunile de peste an și să o dea înapoi, smerit, ca pe o ultimă binecuvântare a rodului.

Frunzele foșnesc sub pași cu un murmur aproape omenesc, ca și cum pământul ar vorbi în șoaptă despre ce a fost și nu mai poate fi. Vântul le atinge, le răscolește, le duce câteva clipe în înalt și apoi le lasă să cadă, una câte una, peste cărările satului. În acest foșnet este o blândețe a sfârșitului, dar și o poezie a trecerii: nimic nu se rupe, nimic nu se frânge, totul se desprinde doar cu acea tristețe luminoasă pe care o au lucrurile ajunse la capătul lor firesc.

Așa trece și viața noastră. Întâi ne pare o vară nesfârșită, apoi încep să apară frunzele galbene ale anilor, iar într-o zi ne trezim că ne-am schimbat fără să fi simțit trecerea. Timpul nu vine cu pas apăsat; el curge, se strecoară, ne mângâie și ne răpește deopotrivă. Și totuși, în această trecere, există o frumusețe care ne împacă: aceea că fiecare anotimp al vieții are rodul său, lumina sa, și chiar desprinderea sa de lume.

Seara, când burnița se subțiază și dealurile intră în umbră, se aud boncăniturile cerbilor din păduri, grave și răsunătoare, ca o chemare venită din adâncul firii. Parcă întreaga pădure își adună în acel glas taina, iar cerul se lasă mai jos peste pământ, mai aproape de suflet. Apoi, din ogrăzi și de pe acoperișuri, rândunelele încep să se strângă pentru plecare, cu zborul lor tăiat în aerul rece, ca niște gânduri grăbite spre sud. Plecarea lor lasă în urmă o duioșie fără nume, fiindcă odată cu ele se duce și ceva din vara care ne-a locuit.

Zilele se scurtează, iar nopțile se deschid tot mai devreme, ca niște porți albastre spre tăcere. Iar când luna plină se ridică peste vii, peste livezi și peste case, ea spală totul într-o lumină rece, aproape visătoare. Atunci strugurii par mai întunecați, frunzele mai fragile, iar vântul — o mână nevăzută care mângâie ușor, înainte de despărțire. Și simți, cu o limpezime dureroasă, că toamna nu este numai despre natură, ci despre însăși condiția noastră de ființe trecătoare.

Mirosul de struguri pârguiți rămâne, astfel, ca o pecete a acestei clipe dintre plinătate și sfârșit. El adună în sine dulceața, melancolia, rodul și plecarea, lumina și umbra, viața și promisiunea tăcerii. Toamna nu ne învață să murim, ci să înțelegem că frumusețea cea mai adâncă se află adesea în ceea ce trece.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt