CRONICILE LUI COSTE. Moara lui Valer

Sunt locuri pe care nu le părăsim niciodată cu adevărat. Plecăm din ele, ne vedem de viață, îmbătrânim, dar ajunge uneori un miros de făină proaspătă, un scârțâit de lemn sau susurul unei ape ca să ne întoarcem, într-o clipă, acolo unde am fost copii. Pentru mine, unul dintre aceste locuri este moara lui Valer, de la intrarea în Ciolt.

În satele Chioarului, o moară spunea multe despre oameni. Dacă era moară, era și măciniș: grâu, porumb, orz ori secară. Iar dacă erau bucate de măcinat, însemna că pământul rodea și că avea cine să-l muncească. Dincolo de zidurile unei mori se aflau holde, gospodării, hambare și palme bătătorite. Se aflau oameni vrednici, obișnuiți să se scoale devreme și să-și facă singuri cele de trebuință, nu să aștepte să le primească.

Satul meu natal, Ciolt, le avea pe toate.

Avea pământ, avea oameni harnici și avea moara lui Valer.

Moara era așezată la intrarea în sat, dinspre Șomcuta, acolo unde Valea Cioltului își întâlnea apele cu Valea Bârsăului. Din drum nu se vedea mare lucru. Un pâlc de copaci înconjura gospodăria morarului, ascunzând-o parcă anume de privirile celor grăbiți. Ca s-o cunoști, trebuia să te abați din drum și să treci podul de lemn peste Valea Cioltului.

Îmi amintesc senzația aceea de trecere într-o lume aparte. Sub picioare, scândurile podului; dedesubt, apa; dincolo, curtea în care fiecare lucru avea rostul lui.

În dreapta se înălța cumpăna fântânii, semeață, cu brațul ei lung întins deasupra gardinii de lemn. Mai încolo era clădirea hrebenelor, unde lâna oilor se prelucra și se pregătea în caiere. Mirosul lânii se amesteca cu acela al lemnului umed și al făinii, alcătuind mirosul unei gospodării pe care, dacă l-aș întâlni astăzi, cred că l-aș recunoaște numaidecât.

Și apoi apărea roata.

Mare, din lemn, se învârtea încet, cu o putere liniștită care mă ținea locului. Pentru ochii mei de copil, era un ansamblu măreț. Mă uitam la apa care venea, la locul în care cădea, la lemnul care se punea în mișcare și încercam să înțeleg cum ajungea această mișcare până la pietrele morii.

Pârâul morii venea de aproape un kilometru depărtare. Fusese desprins din Valea Bârsăului, printr-o deviere făcută la ieșirea din Buciumi, și curgea domol între arini și sălcii. Îl urmăream uneori cu privirea, gândindu-mă cât drum făcea apa până să ajungă aici, la roată. Copacii îi străjuiau malurile, iar vara umbrele lor se uneau peste luciu.

Înainte de cădere, Valer făcuse încă o abatere: un jgheab din scânduri, prin care putea îndruma apa spre vâltoare. Știa să-i hotărască drumul, s-o oprească ori s-o lase să lucreze. Tot angrenajul acela, construit cu atâta ingeniozitate, mă fascina. Roata punea în mișcare pietrele care sfărâmau boabele lăsate să picure încet din coșul morii, dar angrena și un alternator, din care gospodăria își primea curentul electric.

Mi se părea uimitor că aceeași apă putea să macine porumbul și să aprindă un bec în casă.

Valer era trecut bine de prima tinerețe, vânjos, cu fruntea începută de chelie și cu zâmbetul mereu aproape. Era un om blând, din aceia în preajma cărora și un copil mai sfios prinde curaj. Vorbea așezat, fără să ridice glasul, și știa să te asculte chiar și atunci când întrebările tale nu se mai sfârșeau. Eu nu l-am văzut supărat niciodată. Poate că avea și el necazurile lui, ca orice om, dar nu le lăsa să-i înăsprească vorba ori privirea.

Și era tare harnic. În gospodăria aceea, unde apa punea atâtea lucruri în mișcare, mâinile lui păreau să nu se odihnească nici ele. Când nu era lângă pietrele morii, avea ceva de îndreptat la un jgheab, de potrivit la roată ori de rânduit prin curte. Îl vedeai când cu un sac în brațe, când aplecat asupra vreunui mecanism, cercetându-l cu răbdare. Nu făcea caz de munca lui și nici nu părea să aștepte laude. Își vedea de treabă firesc, așa cum curgea și apa pe pârâul morii.

În amintirea mea a rămas senin, stăpân pe lucrurile din jur, fără grabă și fără vorbe de prisos. Îl priveam umblând printre toate acele mecanisme și aveam încredere că nimic rău nu se putea întâmpla câtă vreme era el acolo.

Pe atunci, moara mă trimitea cu gândul la Moara cu noroc a lui Slavici. În închipuirea mea, casa devenea hanul lui Ghiță, iar locul din spatele ei se lărgea într-un popas unde drumeții își lăsau caii la păscut. Așteptam parcă să apară pe drum un călător cu hainele prăfuite, cerând adăpost pentru noapte.

Asemănarea se oprea însă la farmecul locului de popas și la poveștile adunate în jurul lui. În nuvela lui Slavici, liniștea se destramă sub puterea banului și a fricii aduse de Lică Sămădăul. La moara lui Valer, eu am cunoscut altceva: muncă, bunătate și siguranța cu care un copil intră într-o curte unde știe că este bine primit.

O iarnă mi-a rămas mai limpede decât multe altele.

Dusesem mălai la măcinat. Era zăpadă mare, iar gerul îmi înțepenise degetele și-mi mușca obrajii. Drumul mi se păruse lung, deși îl cunoșteam atât de bine. Când am ajuns în curte, frigul intrase prin haine și nu mai știam unde să-mi ascund mâinile.

Tanti Iulica m-a văzut și m-a chemat în casă, lângă sobă.

Nu mai țin minte toate vorbele de atunci. Țin minte însă căldura care m-a învăluit, apropierea sobei și cana de ceai pe care am cuprins-o cu amândouă palmele. La început, degetele m-au durut dezmorțindu-se. Suflam peste ceai și beam încet, în timp ce dincolo de fereastră zăpada acoperea curtea, podul și malurile văii.

Tanti Iulica își vedea de treabă, iar eu stăteam acolo, la adăpost, fără să simt nevoia să spun ceva. Grija ei fusese atât de firească, încât abia mai târziu am înțeles cât de mult însemnase. Din iarna aceea nu mi-a rămas în minte făina cu care m-am întors acasă. Mi-a rămas cana caldă între palme.

Tanti Iulica era și o mare cunoscătoare a plantelor de leac. Le culegea cu grijă și știa rostul fiecăreia, păstrând o înțelepciune deprinsă din apropierea de natură. Abia mai târziu aveam să înțeleg că ceaiul cu care mă încălzise în ziua aceea făcea parte dintr-o grijă mai largă, pe care o purta tuturor celor aflați în suferință.

Din plantele ei oferea cu o bunătate aparte tuturor bolnavilor care îi cereau ajutorul. Împărțea ceea ce adunase cu trudă, însoțind darul de o vorbă blândă și de răbdarea de a asculta. Așa mi-a rămas în amintire: o femeie care cunoștea ierburile câmpului și durerile oamenilor și care nu rămânea nepăsătoare la niciuna.

Vara, moara avea altă lumină. În iaz vedeam rațe și gâște sălbatice, pe care le urmăream cu răbdarea copilului pentru care timpul încă nu costă nimic. Apa se încrețea în urma lor, sălciile își coborau ramurile spre mal, iar printre frunze soarele lumina când o bucată de luciu, când lemnul ud al roții.

Dar valea mă chema spre ea și în alte anotimpuri, chiar și la ceasuri la care gospodăriile satului se cufundau în somn. Dintr-o asemenea ieșire mi-a rămas o întâmplare care îmi aduce și acum zâmbetul pe buze.

Era într-o noapte de aprilie, în vremea când peștii porneau în susul apelor. Plecasem cu vecinul meu, Vasile, spre locul unde Valea Bârsăului se întâlnea cu Valea Cioltului. Purtam lămpi de carbid, iar lumina lor albă, vie, se mișca odată cu pașii noștri peste maluri, peste rădăcini și peste apa care sclipea printre sălcii și arini.

Luna lumina valea, iar deasupra crengilor încă rare se vedeau stelele. Era una dintre nopțile acelea limpezi de primăvară în care, privind din casă, ai fi zis că s-a făcut cald. Numai că pe malul apei sufla un vânt subțire, care își găsea loc pe la guler și pe la mâneci și-ți intra în oase. Ne strângeam hainele pe noi și mergeam mai departe, cu ochii la apă, uitând pentru câteva clipe de frig ori de câte ori ni se părea că zărim o mișcare.

La confluență, apele se întâlneau cu un murmur neîntrerupt. Lumina lămpilor pătrundea până la pietrele de pe fund, apoi se frângea pe câte o undă și nu mai vedeam nimic. Ne opream, cercetam locul și înaintam iar, cu grijă să nu alunecăm pe malul umed.

La un moment dat, dintre sălcii și arini, am deslușit o siluetă. Mai era cineva la apă, cu același gând ca noi.

Era Valer.

Ne-am recunoscut de aproape, în lumina lămpilor. Avea zâmbetul acela pe care i-l știam din curtea morii, numai că acum stăteam cu toții în frig, la ceas de noapte, căutând pești. Ne-a privit pe rând și ne-a zis, mai în glumă, mai în serios:

— Da’ să-mi lăsați și mie pești!

Am izbucnit în râs, eu și Vasile, iar pentru o clipă parcă nici vântul nu ne-a mai pătruns prin haine. Era atâta haz în vorba lui, spusă fără urmă de supărare, de parcă ne-ar fi prins luându-i tot peștele din vale.

Nu mai țin minte cu ce ne-am întors acasă în noaptea aceea și nici cât am mai zăbovit pe maluri. Mi-au rămas însă luna deasupra arinilor, lumina lămpilor de carbid tremurând pe apă și glasul lui Valer, cerându-ne să-i lăsăm și lui pești. Îl revăd acolo la fel de limpede ca lângă roata morii: un om blând și harnic, care știa, după atâta muncă, să se bucure și de o noapte petrecută la apă.

Valea avea însă și alte povești, nu toate la fel de senine. Dincolo de locurile cunoscute începeau desișurile, cotloanele umbrite și întâmplările pe care oamenii le spuneau despre ele.

De la Valer am auzit despre Cordâș.

Mi-l închipuiam la început ca pe un haiduc, fiindcă așa așezam eu, copil fiind, oamenii înarmați care se ascundeau prin văi. Din povestirea lui Valer se desprindea însă un om de care localnicii se temeau. Ar fi trăit în perioada interbelică, fura porci din sate și îi mâna pe Valea Cioltului. Avea armă, jefuia oamenii și, când era urmărit, trăgea după jandarmi. Din când în când, spunea Valer, venea și prăda moara.

Ascultam și mă uitam spre marginea curții. Valea pe care o știam luminoasă căpăta dintr-odată ascunzișuri. Îmi închipuiam porcii mânați prin apă, omul înarmat oprindu-se să asculte, jandarmii apropiindu-se pe urme. Nu știam cât era faptă întocmai și cât adăugaseră anii și povestitorii. Dar teama oamenilor din acea poveste o simțeam, iar moara mi se părea cu atât mai veche și mai plină de întâmplări.

Astăzi, când mă gândesc la moara lui Valer, toate se întorc împreună: roata, arinii, cumpăna, glasul morarului și cana de ceai dintre palmele mele înghețate. Se întoarce și noaptea aceea de aprilie, cu Vasile alături, cu frigul de pe vale și cu râsul nostru risipit printre sălcii. Numai eu nu mai sunt copilul de atunci. Am crescut, am plecat, am adunat ani și griji, dar undeva, în amintire, încă mai stau lângă soba tanti Iulicăi, așteptând să se macine bucatele și să mi se usuce mănușile.

Aș vrea să mai trec o dată podul acela. Să aud scândurile sub pași și apa dedesubt, să-l văd pe Valer întorcându-se spre mine cu zâmbetul lui dintotdeauna. Să intru în casă fără să bănuiesc cât de departe va ajunge, într-o zi, clipa aceea. Să-mi fie frig doar fiindcă e iarnă și să știu că o sobă caldă și o cană de ceai pot îndrepta totul.

Nu știam atunci că trăiam întâmplări după care aveam să tânjesc o viață. Mă grăbeam să cresc, să duc sacul fără ajutor, să fiu socotit om mare. Dacă aș fi știut, poate aș mai fi zăbovit puțin în curte. M-aș fi uitat mai îndelung la chipurile lor și aș fi ascultat cu mai multă luare-aminte glasul apei.

Acum înțeleg că nu mi-e dor numai de moară. Mi-e dor de copilul care eram acolo, de oamenii în preajma cărora mă simțeam ocrotit, de ziua care părea nesfârșită și de drumul spre casă, la capătul căruia mă așteptau ai mei.

Și, dacă mi-ar fi îngăduit să mă întorc pentru o singură clipă, n-aș cere nimic mai mult decât să fiu iar copilul acela cu obrajii roșii de ger, în pragul casei de la moară.

Iar tanti Iulica să mă vadă și să-mi spună:

— Hai înăuntru, să te încălzești…

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt