CRONICILE LUI COSTE. Povestea lăcrămioarei

Unele amintiri se întorc odată cu un cântec. Altele, cu o fotografie găsită între paginile unei cărți. A mea vine în fiecare primăvară, când simt miros de lăcrămioare. Atunci sunt iar copil, cu genunchii juliți, cu buzunarele fără bani și cu un program atât de încărcat, încât nu-mi ajungea ziua pentru toate năzbâtiile.

Era duminică, 16 mai 1976.

Cioltul se pregătise de sărbătoare. Porțile se deschideau către uliță, femeile își potriveau năframele, iar bărbații își treceau palma peste cămășile curate. Copiii îndurau ultima cercetare pe la urechi, cu răbdarea unor oameni cărora li se încălcau drepturi fundamentale.

Urma să fie instalat noul preot, părintele Voicu.

Vestea circulase din timp, fără rețele sociale și fără telefoane deștepte. Satul avea mijloacele lui, mult mai temeinice: fântâna, poarta și câteva femei care nu lăsau informația să se învechească. Dacă spuneai ceva dimineața la un capăt al satului, până la prânz știau și cei de la celălalt capăt, inclusiv două amănunte pe care tu încă nu le aflaseși.

Oamenii așteptau un preot echilibrat, cu har și cu vorbă bună. Și nu aveau să aștepte degeaba.

Părintele Ilie, cel plecat, fusese un om bun. Numai că oamenii buni nu fac întotdeauna alegerile cele mai potrivite, iar casa lui nu avusese liniștea de care are nevoie un om chemat să-i întărească pe alții. Astăzi mă gândesc cu îngăduință la necazurile acelea. Din afară, viața altuia pare lesne de judecat; de dus, numai el știe cum o duce.

Despre părintele cel nou, babele cercetaseră deja tot ce se putea cerceta. Mai rămăsese, probabil, să afle dacă sforăie. Niciun serviciu secret n-ar fi lucrat mai conștiincios și, cu siguranță, niciunul pe un buget atât de mic.

Dar să le lăsăm pe ele cu investigațiile și pe părinți cu grijile sufletelor, fiindcă eu, Silviu și Vasile aveam în duminica aceea alte preocupări.

Înfloriseră lăcrămioarele.

Pentru noi, vestea aceasta cerea prezență imediată în pădure. Instalarea unui preot putea dura câteva ceasuri; florile, în schimb, aveau nevoie de noi chiar atunci. Cel puțin așa judecam, cu mintea limpede și complet nevinovată a copiilor care tocmai găsiseră un motiv să lipsească de la biserică.

Am ieșit din Ciolt și am pornit agale spre Coasta lui Golaș.

Iarba era fragedă, înaltă pe alocuri, cu picături de rouă ascunse între fire. Vântul o culca ușor și o ridica iar, ca pe o blană verde mângâiată în răspăr. Pe marginea cărării, florile mărunte se înghesuiau lângă pietrele încă umede. Din pământ urca un miros cald, iar deasupra noastră se auzea câte o pasăre pe care n-o vedeam, dar care părea să aibă multe de spus.

În vârful coastei stătea castanul.

Era uriaș, cu trunchiul brăzdat și coroana largă, de parcă își deschisese brațele peste sat. Mie mi se părea că fusese acolo dintotdeauna. Uneori mă cățăram în el și priveam până departe, spre vârful Prisnelului, către confluența cu Sălajul și spre Țara Codrului. Vedeam fumul fabricii de sticlă din Fărcașa, ridicându-se și desfăcându-se încet în văzduh.

De sus, lumea părea liniștită. Nu se auzeau certurile, nu se vedeau lipsurile și nici părinții nu te puteau trimite după apă.

În dimineața aceea am trecut mai departe, spre pădurea de castani de pe terenul gostatului, al IAS-ului, cum i se spunea oficial.

Pentru noi, gostatul însemna pământ mult, pomi și paznici. Abia mai târziu am înțeles că în spatele acestui nume se aflau familii deposedate de bunuri și de rosturile lor, în anii naționalizării și ai colectivizării. Pădurea de castani, întinsă pe vreo zece hectare, fusese a familiei Krizsanszky.

Noi intram atunci în ea fără să știm mare lucru despre toate acestea. Ne bucuram de umbra copacilor, fără să cunoaștem durerea oamenilor care îi pierduseră.

Sub castani, aerul se răcorea dintr-odată.

Coronamentul bătrân lăsa puțină lumină să ajungă jos. Razele coborau printre frunze în fâșii subțiri, luminând când o rădăcină, când o piatră, când un petic de mușchi. Pământul era acoperit cu frunze uscate, răsucite, care trosneau înfundat sub pași. Unele se lipiseră între ele, păstrând dedesubt răcoarea și umezeala.

Acolo creșteau lăcrămioarele.

Le găseam între două rădăcini ori lângă trunchiuri, cu frunzele verzi ridicate și clopoțeii albi plecați spre pământ. Câte una purta pe umăr o frunză uscată de castan, ca o pătură prea mare, rămasă din iarnă.

Mirosul lor ne făcea să ne oprim înainte de a le vedea.

Era dulce, răcoros, amestecat cu mireasma pământului reavăn. Nu apăsa aerul, ci îl umplea ușor. Te aplecai după o floare și rămâneai o clipă cu fața aproape de ea, fără să te mai grăbești. Parcă până și noi, care făceam gălăgie oriunde ajungeam, vorbeam acolo ceva mai încet.

Bineînțeles, liniștea ținea numai până găsea unul un loc mai bogat.

— Veniți aici! Aici sunt multe!

Atunci ceilalți doi abandonau tot și alergau, fiindcă lăcrămioarele prietenului erau întotdeauna mai frumoase decât cele de lângă propriile picioare.

Am cules fiecare câte un buchet zdravăn. Ne înnegriserăm degetele, ne umeziserăm genunchii, dar eram mulțumiți. Din când în când ridicam florile la nas, apoi mai strecuram câte un fir între celelalte.

Cu buchetele în mâini, am ieșit la lumină.

Dacă ne-am fi dus direct acasă, povestea s-ar fi încheiat frumos și fără urmări dermatologice.

Numai că știam câțiva cireși de mai.

Cireșele abia se pârguiseră. Unele aveau un obraz roșiatic, altele erau verzi de-a binelea, dar noi nu eram pretențioși. Pomul oferise cât putuse; restul rezolvam strângând puțin din ochi.

Am așezat lăcrămioarele la umbră și ne-am cățărat.

Ne mișcam printre ramuri ca pe un mare bulevard. Numai că bulevardul nostru se legăna, zgâria și avea fructe. Râdeam, ne strigam și ne lăudam fiecare cu câte o cireașă mai colorată, descoperită după o cercetare amănunțită.

Nu ne trecea prin cap că ne-ar putea auzi cineva. Eram în mijlocul câmpului, în zi de sărbătoare. După socoteala noastră, toată lumea trebuia să fie la biserică.

Socoteala nu-l cuprinsese și pe Ionelul Scheperii, din Șomcuta.

Ionel era unul dintre paznicii gostatului. Avea un fel al lui de a porni vorba, cu un „I” înaintea frazei, și uneori cuvintele i se împiedicau la ieșire. Însă mintea îi mergea repede, mai ales când avea de dat un răspuns.

Tata povestea că, într-o luni, Ionel apăruse în târgul din Șomcuta cu o găină sub braț. Se zicea că pasărea provenea din curtea soacrei și că urma să finanțeze o halbă la Egroaie.

Un om îl întrebase:

— Bătrână găina, bade?

Ionel îi întinsese puțin pasărea și răspunsese:

— I, caut-o în gură!

Nu știu dacă vânduse găina, dar răspunsul circulase prin sat mult după ce ei, probabil, îi trecuse vremea de ouat.

Ei bine, tocmai glasul acela s-a auzit de sub cireș:

— I, ce faceți voi aicea, mă?

S-a făcut o liniște de se auzea frunza frecându-se de obrazul meu.

M-am uitat în jos. Ionel stătea cu o mână în șold și cu cealaltă sprijinită într-un toiag cât el de mare. Dintr-odată, cireșele nu mai aveau niciun gust.

— Am venit după lăcrămioare! am răspuns aproape în cor.

Omul a ridicat ochii spre noi.

— I, și de când cresc lă-lă-lăcrămioarele în cireș?

La întrebarea aceea nu aveam pregătire. Ne prinsese între botanică și adevăr.

— I, coborâți de-acolo și mereți acasă!

Ne-am privit fără grabă. Nu din încăpățânare. Încercam doar să aflăm dacă porunca includea și vreo întrebuințare a toiagului.

Am coborât pe rând, cu o cumințenie pe care părinții noștri ar fi apreciat-o mult dacă ar fi putut s-o vadă. Ne-am recuperat buchetele și am pornit.

Făcuserăm câțiva pași când Ionel a adăugat:

— I, și de vă mai prind pe-aici, vă rup picioarele!

N-am mai așteptat lămuriri asupra termenului „mai”. Am luat-o la fugă.

Se spune că fuga-i rușinoasă, dar sănătoasă. Noi am ales sănătatea cu o convingere deplină.

Goneam spre Coasta lui Golaș, strângând florile la piept. Din urmă se mai auzea:

— I, vă prind io pă voi!

Nu știu dacă venea după noi. Niciunul nu voia să facă o cercetare serioasă. Ne uitam totuși peste umăr, din când în când, ca să vedem cât de departe se afla primejdia.

La una dintre aceste verificări, Vasile s-a împiedicat.

Noi eram la câțiva pași în urmă. El a căzut, noi am ajuns peste el și, într-o clipă, toată prietenia noastră s-a adunat grămadă în niște urzici.

Nu am zăbovit.

Urzicile ne-au ridicat mai repede decât orice îndemn părintesc. Am sărit frecându-ne mâinile, scuturându-ne pantalonii și rostind, printre dinți, câteva observații despre vegetația locului.

Tratamentul fusese gratuit, dar l-am fi refuzat cu toată politețea dacă ne-ar fi cerut cineva părerea.

Am continuat fuga până la castan.

Acolo ne-am oprit, gâfâind. Silviu își cerceta brațele, Vasile avea iarbă în păr, iar eu îmi scărpinam un genunchi și încercam să desfac buchetul strâns prea tare în pumn.

Câteva flori se frânseseră. Altele rămăseseră întregi, cu clopoțeii lor mici și albi. Mirosul era încă puternic.

Din sat au început să se audă clopotele.

Sunetul urca peste case și grădini, ajungea la noi și se ducea mai departe, peste deal. Ici-colo lătra câte un câine. Castanul își mișca frunzele deasupra capetelor noastre, iar noi stăteam tăcuți, cu usturimea urzicilor pe piele.

— Acum trebuia să fim în biserică, a zis Vasile.

— Acum suntem mai treji decât cei de-acolo, a răspuns Silviu, frecându-și o încheietură.

Am râs. Apoi ne-am potolit iar.

În liniștea aceea am simțit pentru prima dată, în ziua aceea, că lipsiserăm de undeva unde eram așteptați. Nu mă gândeam la pedeapsă. De pedeapsă avuseserăm parte destul. Mă gândeam la oamenii strânși în biserică, la părintele cel nou și la mama, care probabil se uitase după mine.

Mi-am îndreptat, cât am putut, florile.

— Hai pe la biserică, am spus.

Ceilalți nu s-au împotrivit.

Am coborât încet. Nu mai aveam nici viteza, nici prestanța cu care plecaserăm. La poarta bisericii, oamenii începeau să iasă. Ne-am strecurat printre ei cu pantalonii pătați și cu mâinile ținute nefiresc departe de corp, ca să nu ne atingem urzicăturile.

Mama m-a văzut numaidecât.

S-a uitat la genunchii mei, la cămașă, apoi la buchet. Mă pregătisem pentru întrebare. Mă pregătisem chiar și pentru a doua.

Dar ea a luat florile, le-a apropiat de obraz și a spus numai:

— Frumoase-s…

Atunci mi-a fost mai rușine decât sub cireș.

Mai târziu, am intrat și noi în biserică. Înăuntru mirosea a tămâie și a ceară caldă. Pe fețele sfinților tremura lumina lumânărilor. Mama a așezat lăcrămioarele într-un vas, lângă icoana Maicii Domnului, potrivindu-le cu grijă, astfel încât firele frânte să fie sprijinite de cele întregi.

Am rămas privind-o.

Florile noastre trecuseră prin pădure, prin cireș, prin fugă și prin urzici. Nu mai erau buchetele frumoase de dimineață. Și totuși, acolo își găsiseră loc.

Părintele Voicu ne-a zărit lângă ușă și ne-a făcut semn să ne apropiem. Ne-am dus cu pași mici. Ne-a întrebat cum ne cheamă, apoi ne-a privit pe rând, cu blândețe.

— Voi ați adus florile?

Am dat din cap.

— Să vă bucure Dumnezeu.

N-am știut ce să răspund. După glasul lui Ionel, vorba aceea bună mă luase pe nepregătite.

Anii au trecut. Din atâtea duminici nu mai țin minte nimic. Pe aceea o văd întreagă: pădurea umbroasă, cireșul, toiagul lui Ionel, grămada noastră din urzici și mâinile mamei îndreptând florile.

Nu cred că Dumnezeu ne trimisese urzicile ca să ne dea o lecție. Intraserăm singuri în ele, cu tot avântul. Dar cred că ne primise când ne întorseserăm, așa cum eram: zgâriați, rușinați și încă gata să izbucnim în râs.

Iar când simt astăzi mireasmă de lăcrămioare, nu-mi amintesc întâi frica, nici usturimea.

Văd un vas lângă o icoană. Câteva flori boțite, sprijinite unele de altele. Lumina unei lumânări. Și mâna mamei, care mai îndreaptă un fir.

Acolo a rămas, pentru mine, duminica de 16 mai 1976.

Cu tot cu noi trei.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt