CRONICILE LUI COSTE. Nu orice om care a făcut bani este și apt să reprezinte oameni
Există o educație a spiritului care nu se vede, dar se recunoaște imediat în felul în care un om vorbește, judecă și se poartă. Modestia, bunul-simț, respectul față de ceilalți și refuzul de a face paradă din propria persoană nu sunt simple maniere, ci semnele unei formări interioare solide. Într-un asemenea cadru moral am crescut și am înțeles, încă de copil, că trebuie să mă feresc de oamenii falși, de cei care zâmbesc din convenție și gândesc din interes, de aceia care își schimbă chipul după împrejurare și își ajustează principiile după folos.
Ipocrizia mi s-a părut întotdeauna una dintre cele mai respingătoare forme ale slăbiciunii omenești. Nu fiindcă omul ar fi dator să fie perfect — nimeni nu este —, ci pentru că există o deosebire esențială între eroarea asumată și falsitatea cultivată. Cel care greșește, dar nu se ascunde în spatele unei măști, păstrează încă o urmă de onestitate. Cel care însă predică moralitatea, în timp ce își urmărește cu tenacitate doar interesul, transformă vorba bună într-un instrument de înșelare. Acolo începe degradarea propriu-zisă: nu în slăbiciune, ci în prefăcătorie.
În societatea contemporană, această prefăcătorie capătă uneori forme agresive și chiar instituționalizate. Tot mai des, vedem indivizi mediocri, lipsiți de formație, de rafinament și de simțul răspunderii, care, după ce au acumulat bani prin mijloace mai mult sau mai puțin curate, ajung să creadă că li se cuvin și funcțiile, și onorurile, și prestigiu public. Pentru ei, averea nu este doar un mijloc de trai sau o recompensă a muncii, ci o autorizație tacită de a urca în ierarhii care, odinioară, cereau altceva: educație, ținută, probitate, inteligență morală.
Dar banul, oricât de mult ar impresiona prin volum, nu produce automat valoare umană. El poate deschide uși, poate crea rețele, poate cumpăra tăceri și aduce în jurul său o admirare interesată. Nu poate însă înlocui cultura, nu poate da măsură, nu poate forma conștiința răspunderii. O funcție publică nu este o extensie a averii și nici o recompensă a succesului material, ci o obligație față de comunitate. A o trata ca pe un trofeu personal înseamnă a confunda administrația cu vanitatea și instituția cu afacerea.
Altădată, cel puțin în idealul sănătos al vieții publice, demnitățile erau rezervate oamenilor care inspirau respect nu prin zgomot, ci prin prezență; nu prin ostentație, ci prin competență; nu prin avere, ci prin calitate. Desigur, nici acele vremuri nu au fost perfecte. Dar exista, cel puțin, convingerea că o poziție înaltă presupune mai mult decât îndrăzneală și influență: presupune discernământ, decență, echilibru și capacitatea de a înțelege că binele comun nu este un decor, ci o răspundere.
De aceea, mi se pare tot mai apăsătoare tendința de a confunda prosperitatea cu meritul și reușita financiară cu vocația pentru conducere. Nu orice om care a făcut bani este și apt să reprezinte oameni. Nu orice îmbogățire este dovadă de valoare, iar nu orice succes material poate fi convertit în legitimitate morală. Când această diferență se pierde, societatea începe să alunece spre o ordine răsturnată, în care aparența ține loc de fond, iar mediocritatea se înveșmântează în pretenții.
Aversiunea față de ipocrizie nu este, în cele din urmă, o simplă reacție temperamentală, ci o formă de igienă morală. Ea apără distincția dintre ce este autentic și ce este doar reprezentat, dintre om și mască, dintre caracter și simulacru. Modestia, bunul-simț și demnitatea nu sunt virtuți vechi și uzate, ci repere fără de care viața publică devine o scenă a imposturii. Iar într-o lume tot mai grăbită să confunde valoarea cu prețul, poate că cea mai necesară atitudine rămâne aceea de a nu te lăsa impresionat de strălucirea celor care, în adânc, nu au decât ambiția de a părea ceea ce nu sunt.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
