EDITORIAL. Pintea Viteazul – haiducul care a refuzat resemnarea

Destinul unui popor nu se măsoară doar în monumentele pe care le ridică din piatră, ci mai ales prin ceea ce ajunge să scrie pe ele. Piatra păstrează un nume. Povestea păstrează însă un sens. Iar dintre poveștile adânc întipărite în memoria românilor, una dintre cele mai puternice este aceea a lui Pintea Viteazul. Haiduc, căpitan, răzvrătit, erou popular — dar, înainte de toate, un om care a refuzat să accepte că lumea trebuie să rămână așa cum a găsit-o.

În vremea lui Pintea, viața omului simplu părea hotărâtă înainte ca acesta să apuce să și-o trăiască. Puterea era departe, privilegiile erau apărate cu strășnicie, iar nedreptatea putea deveni atât de obișnuită încât oamenii ajungeau să o confunde cu ordinea firească a lumii.

Pintea n-a confundat-o.

Și poate că tocmai aici începe adevărata lui poveste. Nu în pușcă, nu în codru și nici în legendele despre comori ascunse, ci în refuzul resemnării.

Pintea Viteazul a rămas în memoria Maramureșului pentru că reprezintă omul care, pus în fața unei lumi ce îi spune „nu se poate”, are puterea să răspundă prin faptă: ba se poate. Se poate să nu pleci capul. Se poate să nu consideri nedreptatea o lege a naturii. Se poate să te ridici atunci când este mai comod să taci. Se poate să fii liber chiar și într-o epocă în care libertatea pare un privilegiu.

De aceea Pintea este mai mult decât un personaj al trecutului. Este o idee.

Avem uneori obiceiul de a transforma oamenii trecutului în statui. Îi așezăm pe socluri, le punem numele pe străzi, organizăm comemorări și apoi ne întoarcem liniștiți la viețile noastre. Dar poate că tocmai așa îi îndepărtăm de noi.

Pintea Viteazul n-a fost făcut din bronz. A fost un om viu, cu îndoieli, primejdii, adversari și o lume întreagă care îi putea demonstra, foarte logic, de ce nu are rost să se împotrivească. Și totuși s-a împotrivit.

Aici se află forța lui: nu în invincibilitate, ci în hotărârea de a acționa chiar atunci când victoria nu era garantată.

Poate că aceasta este și una dintre cele mai importante lecții pe care Pintea le poate transmite României de astăzi: nu trebuie să știi sigur că vei câștiga pentru a avea curajul să începi.

Lumea s-a schimbat. Nu mai trăim în vremea lui Pintea și nici nu avem nevoie să transformăm haiducia într-un program pentru prezent. Dar spiritul din spatele legendei sale rămâne surprinzător de actual.

Astăzi, codrii sunt alții. Luptele sunt altele. Iar bătăliile importante se duc, de cele mai multe ori, fără arme.

Haiducul de astăzi poate fi omul care refuză compromisul atunci când toată lumea îi explică de ce compromisul este „normal”. Poate fi tânărul care refuză să creadă că locul în care s-a născut îi stabilește limitele. Poate fi omul care construiește ceva într-o societate obișnuită să-i explice mai întâi de ce nu va reuși. Poate fi cel care continuă să gândească liber atunci când gândirea în turmă este mai comodă.

Pentru că libertatea nu începe atunci când dispar toate obstacolele. Libertatea începe atunci când omul refuză să considere obstacolul drept destin.

Asta înseamnă Pintea.

Un popor poate supraviețui multor lucruri: războaie, crize, sărăcie, schimbări de regim și vremuri nedrepte. Dar există o înfrângere mult mai tăcută și poate mai periculoasă: momentul în care oamenii ajung să creadă că orice încercare este inutilă.

Când „nu se poate” devine răspunsul înainte ca întrebarea să fi fost pusă. Când ironia ia locul curajului. Când resemnarea începe să fie confundată cu inteligența.

Atunci un popor nu mai are nevoie de ziduri pentru a fi ținut pe loc.

Și tocmai aici povestea lui Pintea Viteazul capătă din nou putere. Pentru că el vine dintr-o lume infinit mai aspră și ne amintește un lucru simplu: întotdeauna există posibilitatea împotrivirii.

Nu întotdeauna câștigi. Dar întotdeauna poți refuza să capitulezi înainte de luptă.

Poate că adevăratul monument al lui Pintea Viteazul nu trebuie căutat numai în piatră, nici în locurile care îi poartă numele și nici măcar în cântecele și legendele Maramureșului.

Adevăratul lui monument apare de fiecare dată când un om spune: „Nu accept că atât se poate.”

Apare atunci când cineva are curajul să gândească singur, când refuză fatalismul, când încearcă, atunci când construiește și când se ridică după ce pierde. Apare în omul care nu cere voie vremurilor pentru a spera.

Pentru că vremurile nu sunt niciodată perfecte. N-au fost nici pentru Pintea și probabil nu vor fi nici pentru cei care vor veni după noi.

Tocmai de aceea avem nevoie de oameni care să nu aștepte vremuri perfecte. Avem nevoie de minți libere, de oameni greu de îngenuncheat, de oameni care nu transformă dificultatea în scuză și nici trecutul în refugiu.

Poate că acesta este sensul modern al lui Pintea Viteazul: nu să ne întoarcem în codri, ci să păstrăm ceva din libertatea omului care a avut curajul să intre în ei. Nu să romantizăm răzvrătirea, ci să înțelegem forța extraordinară a omului care refuză resemnarea.

Nu să trăim din legendă, ci să fim demni de ea.

Pintea Viteazul aparține Maramureșului, dar mesajul pe care legenda lui îl poartă poate trece mult dincolo de munți.

Oricât de grea ar fi vremea, oricât de puternici ar părea cei care hotărăsc limitele și oricât de convingător ni s-ar explica faptul că lucrurile nu pot fi schimbate, rămâne întotdeauna o întrebare:

Dar dacă se poate?

Acolo începe libertatea. Acolo începe curajul.

Acolo începe Pintea.

Și poate că tot acolo începe și viitorul.

GHEORGHIȚĂ ȚIBULEAC