EDITORIALUL LUI ANGHEL. Toți cer responsabilitate. Cine își asumă?

Când ați auzit ultima dată un om aflat într-o funcție importantă spunând, simplu și fără justificări: „AM GREȘIT, ÎMI ASUM”. Fără să invoce greaua moștenire. Fără să dea vina pe împrejurări, pe colaboratori, pe adversari sau pe cei care au fost înaintea lui. Trăim într-o societate în care responsabilitatea este permanent invocată, dar asumarea ei pare tot mai dificilă. Politicienii cer responsabilitate adversarilor. Conducătorii o cer subordonaților. Profesorii o cer elevilor. Părinții o cer copiilor. Cetățenii o cer celor care îi conduc.

Dar cine începe cu sine?

Am observat un mecanism aproape devenit regulă: Când lucrurile merg bine, succesul are un autor: „Am realizat”, „Am construit”, „Am reușit”.

Când lucrurile merg prost, responsabilitatea se împarte până când dispare: „S-au produs erori.” „Au existat dificultăți.” „Nu s-au îndeplinit condițiile.” „Nu am fost informați.” Cuvintele sunt atent alese. Persoana responsabilă dispare din propoziție.

Succesul este personalizat. Eșecul devine anonim,

Și astfel ajungem la una dintre fracturile morale ale societății noastre: separarea responsabilității de asumare. A avea o funcție înseamnă a avea responsabilități. A-ți asuma înseamnă însă mai mult: să recunoști propriile decizii, să explici consecințele, să accepți evaluarea și, atunci când ai greșit, să încerci să repari. Nu înseamnă să fii infailibil.

Asumarea începe în momentul în care renunți la pretenția că ești infailibil.

Câți dintre noi recunoaștem cu ușurință o greșeală? Câți acceptăm că am judecat greșit un om, că am luat o decizie nepotrivită sau că am susținut o idee care s-a dovedit falsă? Câți avem curajul să spunem propriilor copii, colegi sau prieteni: „Ai avut dreptate. Eu am greșit”?

Oare încurajăm asumarea sau construim un climat în care orice greșeală recunoscută devine o condamnare?

Pentru că o societate matură trebuie să știe să facă diferența dintre greșeală, incompetență, neglijență și rea-credință. Fractura de stres a unei societăți nu apare numai din marile abuzuri. Ea se adâncește și prin miile de mici neasumări cotidiene. Prin fiecare „Nu eu”. Prin fiecare „Nu știu”. Prin fiecare „Așa mi s-a spus”. Prin fiecare vină transferată altcuiva.

Intotdeauna cautam vinovati in jurul nostru. Ne-am obisnuit mereu sa dam vina pe altii in loc sa ne uitam intai la noi insine. Până când responsabilitatea devine un cuvânt pe care îl folosim pentru ceilalți, nu un principiu după care trăim noi.

Poate că adevărata măsură a caracterului nu este absența greșelilor, ci felul în care răspundem pentru ele.

Vă propun două întrebări:

1. De ce credeți că oamenii evită să-și asume greșelile: din orgoliu, din frică, din interes sau pentru că societatea noastră nu știe să aprecieze recunoașterea lor?
2. Ce respectați mai mult la un lider: faptul că încearcă să pară că nu greșește niciodată sau curajul de a spune „Am greșit. Îmi asum. Voi îndrepta”?

CRISTIAN ANGHEL