CRONICILE LUI COSTE. Mojarul cu pistil
Purtăm în noi, zi după zi, o încărcătură nevăzută de emoții, gânduri și amintiri. Ea se strecoară în glas, în gesturi, în priviri și, mai ales, în felul în care ne apropiem sau ne îndepărtăm de ceilalți. În adâncul minții se petrec reacții tăcute, uneori atât de puternice, încât omul ajunge să semene cu un vas plin până la margini, gata să se reverse la cea mai mică atingere.
Creierul nostru, acest laborator ascuns, primește necontenit semnele lumii. Nu are porți de fier și nici sisteme de apărare vizibile; intrarea se face prin ochi, prin auz, prin simțuri și prin acea parte nevăzută a ființei care păstrează urmele fiecărei întâmplări. Acolo, fiecare cuvânt este cântărit, fiecare privire este cercetată, fiecare tăcere este așezată într-un sertar al memoriei.
Se spune că în orice zvon există un sâmbure de adevăr. Poate. Dar de câte ori ne oprim să privim acel sâmbure înainte de a-l arunca în pământul judecăților noastre? De cele mai multe ori, îl lăsăm să treacă, grăbiți să ne apărăm rănile, să ne păstrăm dreptatea sau să fugim de durerea unei vești pe care nu eram pregătiți să o primim.
Viața ne adună în palmă, ca pe niște boabe diferite, și ne așază într-un mojar. Acolo se lovesc unele de altele furia, neîmplinirea, dezamăgirea, frica și durerea. Pistilul timpului le strivește încet, fără grabă și fără milă, până când din ele se desprinde o esență amară. Uneori, tocmai din acea amărăciune învățăm să prețuim puțina dulceață care ne rămâne.
Ne rănim adesea unii pe alții fără să ne dăm seama. O vorbă spusă prea repede, o judecată grăbită, o tăcere prelungită sau un gest lipsit de măsură pot lăsa urme adânci. Mai târziu, încercăm să reparăm cu formule simple ceea ce s-a frânt înăuntrul celuilalt. Dar sunt răni pe care cuvintele nu le pot închide decât dacă sunt rostite la timp și purtate de adevăr.
Sub învelișul aspru pe care ni-l construim pentru a rezista, rămâne o inimă vulnerabilă. Ridurile, tăcerile și duritatea aparentă nu sunt întotdeauna semne ale răcelii; uneori sunt doar armuri ridicate împotriva lumii. În fiecare om există o fragilitate pe care o ascunde cu grijă, de teamă să nu fie rănită din nou.
În conversațiile oamenilor, indiferent de loc sau împrejurare, se strecoară deseori aceeași grabă de a avea dreptate. Vocile cresc, cuvintele devin pietre, iar dialogul se transformă într-o luptă în care fiecare își caută victoria. Se discută despre lucruri mărunte sau grave, despre prețuri, datorii, întâmplări, destine, dar tonul rămâne uneori același: apăsat, grăbit, lipsit de răbdare.
În asemenea clipe, disprețul apare ca o umbră rece. El nu are nevoie de multe cuvinte; uneori se ascunde într-un zâmbet, într-o privire sau într-o pauză prea lungă. Și totuși, nimic nu degradează mai repede un om decât nevoia de a-l micșora pe altul pentru a se simți el însuși mai mare.
Am înțeles, târziu poate, că nu orice confruntare trebuie câștigată și că nu orice glas ridicat cere un răspuns pe aceeași măsură. Uneori, cea mai dreaptă formă de apărare este limpezimea. Să alegi câteva cuvinte adevărate, să le rostești calm și să nu te abați de la ceea ce ești.
Într-o zi, prins într-o discuție care se prefăcuse într-un vacarm, am încetat să mai caut replici și vinovați. Mi-am adunat gândurile, le-am lăsat să se așeze și am vorbit simplu, fără zgomot și fără dorința de a răni. Atunci, pentru o clipă, liniștea a pus stăpânire pe încăpere. Nu ca semn al înfrângerii cuiva, ci ca o recunoaștere tăcută a faptului că adevărul nu are întotdeauna nevoie de strigăt.
De atunci, cred că blândețea nu este slăbiciune. Ea devine putere atunci când se sprijină pe demnitate, luciditate și fermitate. Nu cere supunere și nu caută să umilească; doar așază limitele necesare, cu respect pentru sine și pentru celălalt.
Viața continuă să ne așeze în mojarul ei necruțător. Acolo se amestecă pierderile, bucuriile, speranțele și dezamăgirile, până când înțelegem că nu putem opri întotdeauna lovitura pistilului. Putem însă alege ce rămâne în urma ei: amărăciune fără sfârșit sau o înțelepciune discretă, capabilă să ne păstreze oameni.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
