
POVESTIRILE LUI PAUȘENIUC. Când faza lungă îți întunecă judecata sau aventura celor două becuri arse… care nu erau arse
A fost odată o poveste ca-n bancurile cu proști. Și, dacă n-ar fi fost adevărată, nici prin cap nu mi-ar fi trecut s-o povestesc. Numai că viața bate filmul, iar uneori îl bate zdravăn, fără să-i dea timp să-și tragă sufletul!
Cei care mă cunosc știu că sunt pasionat se sport în general si, mai ales, de handbal, în special de cel feminin. Am bătut drumuri prin țară și prin Europa, am fost fotoreporter acreditat la meciuri din Liga Campionilor și la turnee finale, am cunoscut jucătoare de excepție, am făcut fotografii, am stat de vorbă cu oameni importanți din lumea handbalului. Cu alte cuvinte, nu sunt chiar străin de fenomen.
Dar ceea ce urmează să vă povestesc nu are nicio legătură cu handbalul, cu performanța sportivă sau cu vreo tactică de joc. Are legătură cu o altă performanță, una de-a dreptul istorică: performanța de a fi trei oameni și de a nu reuși să aprindem o amărâtă de lumină!
Era în zorii zilei de 8 iunie 2025. La București, în Sala Polivalentă, urma să aibă loc meciul de retragere din activitatea competițională al Cristinei Neagu, una dintre cele mai mari handbaliste ale lumii.
Mi-am zis că un asemenea eveniment nu trebuie ratat. Mi-am făcut acreditare și am început pregătirile. Am vorbit cu doi prieteni împătimiți ai handbalului, Tepei și Pintea, să mergem împreună cu mașina mea, ca să împărțim cheltuielile cu combustibilul. Economie, frăție, prietenie și handbal. Toate bune și frumoase!
În dimineața plecării, m-am trezit pe la ora 4.00. Da, patru dimineața! O oră la care oamenii normali dorm, câinii cască, iar cocoșii încă se consultă dacă merită să cânte.
Am scos mașina din garaj, am pornit motorul și am constatat o catastrofă tehnică: luminile de întâlnire nu funcționau! În schimb, faza lungă strălucea de parcă voiam să semnalizez aterizarea unui avion pe șosea.
Am deschis capota, m-am uitat în stânga, în dreapta, am inspectat motorul cu o expresie gravă, de specialist în mecanică auto, apoi am tras concluzia:
— S-au ars becurile!
Nu m-am gândit nicio secundă că ar putea fi altceva. Eu eram convins. Becuri arse, diagnostic clar, pacient în stare gravă!
Între timp au sosit și prietenii mei.
— Băieți, avem o problemă: becurile de faza scurtă sunt arse. Ce facem? Mergem așa, cu faza lungă?
Tepei, om cu experiență, cunoscător al regulilor de circulație și, pe deasupra, șofer la o organizație caritabilă, a analizat situația cu maximă seriozitate.
— N-are nimic! Mergem așa până la primul PECO. Cumpărăm două becuri și le schimbăm.
Pintea a fost de acord. Eu am fost de acord. Trei oameni, trei capete, trei perechi de ochi și o singură certitudine: becurile erau arse!
Nimeni nu s-a gândit că poate ar trebui să verificăm și comutatorul luminilor. De ce să complicăm lucrurile? Noi aveam deja diagnosticul!
Și am pornit spre București, cu faza lungă înainte, de parcă eram locomotiva unui tren expres care tocmai intrase pe linie.
Se făcuse bine de ziuă când am ajuns în Ulmeni. Aproape de Primărie, ne-am intersectat cu o mașină de Poliție. Abia trecusem de ea, că au pornit girofarul și sirena.
Semnal clar: TRAGE PE DREAPTA!
Am tras regulamentar, am oprit și am așteptat liniștit. În sinea mea eram chiar pregătit să explic situația. Doar aveam o poveste tehnică solidă, o justificare logică și doi martori oculari!
A venit spre mine un polițist tânăr, însoțit de încă doi colegi, un polițist și o polițistă.
Cum s-a apropiat, am și intrat în subiect:
— M-ați oprit pentru faza lungă, nu-i așa?
— Da, trebuia să folosiți luminile de întâlnire.
— Știu, știu! Numai că am o problemă. Am lăsat aseară mașina în garaj, fără nicio defecțiune, iar dimineață am constatat că nu mai funcționează decât faza lungă. Mergem la București, la meciul de retragere al Cristinei Neagu, și intenționez ca la primul PECO, în Jibou, să cumpăr două becuri și să le înlocuiesc.
Am spus toate astea cu aerul unui om responsabil, care știe exact ce are de făcut și care, din păcate, a fost victima unei defecțiuni neprevăzute.
Polițistul s-a uitat la mine. Apoi s-a întors spre colegii lui. Un zâmbet discret i-a apărut în colțul gurii.
Apoi mi-a spus:
— Vă rog să-mi dați voie puțin!
A deschis portiera, s-a aplecat în mașină și a acționat maneta de schimbare a fazelor.
Și atunci s-a produs MINUNEA!
Faza lungă s-a stins, iar luminile de întâlnire s-au aprins!
Așa! Dintr-o mișcare! Fără service, fără electrician, fără becuri noi, fără factură și fără programare!
Doamne ferește! Nu era ars niciun bec! Mașina era perfect sănătoasă! Singura defecțiune se afla între volan și scaun!
Mai exact, la comenzile de la volan se afla o echipă de trei specialiști care, după o analiză tehnică amănunțită, declaraseră becurile arse!
Polițiștii abia se mai puteau abține să nu izbucnească în râs. Se vedea limpede că le oferiserăm un moment de divertisment gratuit, probabil cel mai bun al schimbului lor de serviciu.
Eu am rămas câteva secunde fără replică. Am înghițit în sec, m-am uitat la maneta aceea care tocmai ne făcuse de râs și am reușit să bâigui:
— Doamne, da’ tolomaci mai suntem!
Am mulțumit, iar polițistul, cu o amabilitate care m-a făcut să mă simt și mai mic, ne-a urat:
— Drum bun, aveți grijă și succes la meci!
Cred că în momentul acela ar fi putut să ne ureze și succes la examenul de inteligență. Aveam mare nevoie!
După ce mașina Poliției a plecat, am rămas câteva clipe nemișcați. Ne-am uitat unii la alții și, brusc, am izbucnit într-un hohot de râs cum rar mi-a fost dat să aud.
Râdeam de noi, de diagnosticul nostru, de becurile care nu fuseseră niciodată arse, de cele două becuri pe care eram gata să le cumpărăm la Jibou și, mai ales, de faptul că trei oameni în toată firea, oameni cu permis auto de 30-40 de ani, nu reușiserăm să descoperim o manetă aflată chiar sub nasul nostru!
Vă dați seama? Eu, care mă pricep să fotografiez faze spectaculoase din handbal, nu reușisem să disting faza scurtă de faza lungă la propria mașină!
Tepei, specialist în regulamente și șofat, acceptase senin să circulăm cu faza lungă până la PECO. Iar Pintea, al treilea membru al comisiei de constatare, validase diagnosticul fără să ceară o a doua opinie!
Dacă ne-ar fi pus cineva să schimbăm becurile, probabil am fi demontat jumătate de mașină, am fi cumpărat și faruri noi, iar la final am fi chemat un electrician să ne explice unde se află întrerupătorul!
Noroc cu Poliția! Altfel, cine știe, poate ajungeam la București cu două becuri noi în portbagaj și cu faza lungă aprinsă în continuare!
Mă gândesc că polițiștii aceia sigur ne-au povestit mai departe întâmplarea. Și probabil că, de câte ori au o tură mai plictisitoare, își amintesc de cei trei călători care plecaseră la București să vadă handbal, dar aveau nevoie de o lecție elementară de folosire a farurilor.
Morala?
Uneori, Poliția nu te oprește ca să-ți dea amendă. Te oprește ca să-ți aprindă beculețul!
Iar noi am avut noroc: ne-au aprins doar luminile de întâlnire. Dacă ne-ar fi verificat și nivelul de inteligență, riscam să rămânem acolo până la prânz!
Până una-alta, am ajuns la București, am văzut meciul și ne-am bucurat de un eveniment memorabil.
Dar, între noi fie vorba, nu știu dacă retragerea Cristinei Neagu a fost singurul eveniment memorabil al zilei de 8 iunie 2025.
Pentru că noi trei am avut parte de propria noastră retragere: retragerea temporară din rândul oamenilor care se consideră inteligenți!
Despre meciul de la București, într-o altă poveste.
Până atunci, dacă mă vedeți circulând cu faza lungă aprinsă, nu vă grăbiți să mă claxonați. Opriți-mă și întrebați-mă dacă am verificat maneta!
MIRCEA PAUȘENIUC









