POVESTIRILE LUI PAUȘENIUC. Corul experimental de struți și omleta care a încheiat concertul

Însoțit de prietenul meu Daniel Perier, un francez autentic din Normandia, am făcut o vizită prietenului nostru comun Florin din Tămaia, pentru a-i vedea mini-ferma de struți. Florin este primul din comună care s-a încumetat să crească asemenea păsări exotice, visând la o dezvoltare frumoasă a fermei sale.

La prima vedere, struții mi s-au părut niște creaturi ciudate: uriași, cu gâturi interminabile și priviri de parcă ar fi știut toate secretele lumii. M-am apropiat de gard, iar cei zece-doisprezece locatari ai fermei, curioși din fire, au venit imediat spre mine. Probabil că nu mă mai văzuseră niciodată sau poate că șapca mea li s-a părut extrem de amuzantă.

Deși Florin mă avertizase să nu mă apropii prea tare, am ignorat sfatul, convins că pot lega o prietenie sinceră oferindu-le o mână de iarbă proaspătă. Prietenia a început bine, dar s-a terminat brusc când unul dintre struți mi-a smuls șapca direct de pe cap și a plecat victorios cu ea. După o scurtă „negociere” și o urmărire demnă de documentarele despre viața sălbatică, am reușit să-mi recuperez prețiosul accesoriu.

Privindu-i apoi pe toți, adunați în fața mea, mi-a venit o idee pe cât de „genială”, pe atât de inutilă:

— Ce-ar fi să fac un cor de struți?

Am găsit un băț pe jos, l-am ridicat ca pe o baghetă de dirijor și am cerut liniște și atenție. Spre surprinderea mea, struții chiar păreau interesați. Eu eram concentrat, serios, cu gesturi ample, demne de scena unei mari filarmonici. Ei mă urmăreau cu ochii mari și gâturile întinse spre cer.

Numai că, atunci când a venit momentul interpretării, în loc de acorduri armonioase s-au auzit doar câteva sunete guturale, răgușite și complet lipsite de talent muzical.

Eu dirijam o simfonie imaginară. Ei interpretau libertatea artistică. Fiecare pe propria gamă, în propriul tempo și după propriile reguli. Unul părea să cânte jazz, altul muzică experimentală, iar restul practicau liniștea contemplativă. Dacă ar fi existat un festival pentru lipsa totală de sincronizare, corul meu ar fi câștigat marele premiu.

După această „repetiție” intensă, am realizat că nu voi ajunge prea curând pe afișul vreunui festival internațional. Totuși, am câștigat ceva mult mai valoros: experiență, amintiri și, cred eu, respectul lui Daniel, al lui Florin și, bineînțeles, al struților.

Ca semn de apreciere pentru eforturile mele artistice și pentru răbdarea de care dăduseră dovadă păsările, Florin mi-a oferit un cadou special: un ou de struț.

Era uriaș! Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Practic, echivala cu aproximativ douăzeci și două de ouă de găină. L-am dus acasă cu mare grijă și l-am așezat într-o vitrină, ca pe un trofeu.

Numai că bucuriile nu durează întotdeauna.

Într-o zi au venit în vizită fiul meu, Cristi, și nora mea, Gesica. Nerăbdător, le-am arătat comoara:

— Uitați-vă ce ou am primit!

Au rămas impresionați. L-au admirat, l-au atins și l-au manevrat cu mare atenție.

Atunci, cu încrederea specifică oamenilor care urmează să facă o prostie memorabilă, le-am spus:

— Stați liniștiți! Poate să treacă și un tanc peste el și tot nu se sparge!

Ca să-mi susțin teoria, am luat oul și l-am lovit zdravăn de parchet.

În secunda următoare, teoria mea s-a transformat în practică, iar practica într-un dezastru.

Mărețul ou, despre care tocmai afirmasem că este indestructibil, s-a spart spectaculos, iar conținutul său s-a revărsat nestingherit pe covorul din bucătărie.

S-a lăsat o liniște grea. Stupoare. Perplexitate. Regrete.

Apoi au intrat în scenă mătura și fărașul, mobilizate de urgență pentru gestionarea situației.

Privind cantitatea impresionantă de ou împrăștiată peste tot, mi-a fost milă să o arunc. Așa că am pregătit o tavă mare, am pus puțin ulei și am făcut o omletă uriașă — nu pentru mine, ci pentru găinile mele.

Au mâncat cu un entuziasm greu de descris. După felul în care cotcodăceau și se înghesuiau la fiecare îmbucătură, cred că le-a plăcut mai mult decât orice delicatesă servită vreodată la vreun restaurant.

Așa am învățat o lecție importantă: nu credeți tot ce vi se spune despre ouă. Oricât de mari, de rare sau de impresionante ar fi, mai devreme sau mai târziu, toate au același destin… ajung omletă.

Mircea Paușeniuc