CRONICILE LUI COSTE. Bucuria ploii de toamnă
M-am întors, după mulți ani, în Ciolt, satul copilăriei mele, într-o zi de toamnă ploioasă. De peste dealuri cobora o ceață cenușie, iar norii grei se lăsaseră jos, peste grădini, peste case și peste ulițele pe care odinioară alergam fără teamă.
Ploaia venea domol, fără grabă, ca și cum ar fi știut drumul spre toate locurile pe care timpul le schimbase.
Am privit nucii bătrâni din spatele șurii. Poate erau alții, poate numai rădăcinile lor mai păstrau ceva din cei de atunci, însă frunzele lor ruginii cădeau la fel: încet, tremurând puțin în aer, înainte de a se așeza pe pământul ud. Le purta apa spre șanțul uliței, unde se strângeau în mici grămezi colorate, asemenea unor scrisori vechi pe care nimeni nu le mai deschidea.
Atunci mi-am amintit că aceasta fusese, de fapt, toamna copilăriei mele. Nu o singură toamnă, ci toate laolaltă: ploi lungi, miros de humă reavănă, fum subțire ieșind din hornuri și lumina slabă din ferestrele caselor. Eram copil și stăteam la poartă ori cu fruntea lipită de geamul aburit, urmărind apa care cobora pe uliță. Mi se părea că ploaia spală lumea ca să o lase mai curată pentru iarnă.
Sub frunzele căzute se ascundeau atunci gâzele. Furnici grăbite, gândăcei negri și lucioși, buburuze rătăcite și melci cu casele lor mici în spate — toată această suflare măruntă se retrăgea în pământ, căutând adăpost sub covorul umed al grădinii. Îmi plecam genunchii lângă ele și le urmăream îndelung, cu uimirea copilului care descoperă că fiecare făptură are un drum, o teamă și un loc al său în lume.
În pomii aproape goi mai rămâneau câteva frunze galbene, lipite de crengi ca niște palme subțiri. Sub ele se adăposteau vrăbii și pițigoi, cu penele zburlite de ploaie. Se strângeau aproape unele de altele, așteptând să treacă vremea rea, apoi își luau zborul spre streșinile caselor. Astăzi, privind din nou copacii, am căutat acele păsări și mi s-a părut că le aud fâlfâitul în liniștea udă a satului, deși poate îl auzeam numai înăuntrul meu.
Ploaia bătea în șindrila caselor, șoptea printre gardurile de nuiele și murmura în șanțurile uliței. Avea același glas pe care îl știam de demult, un glas domol și fără sfârșit, ca o doină spusă încet de cer pământului ostenit.
În copilărie, mă retrăgeam în odaia caldă, unde lampa răspândea peste lucruri o lumină galbenă și blândă. Pe peretele din locul de cinste, icoana Maicii Domnului, ținându-L pe Pruncul Iisus în brațe, veghea peste casă cu chipul ei liniștit. Lumina lămpii tremura uneori pe sticla icoanei, iar flacăra părea să însuflețească chipurile sfinte, făcându-le mai apropiate de noi.
În serile acelea, când ploaia lovea în geam și vântul mișca încet perdeaua, priveam icoana și ascultam focul trosnind în sobă. În jurul meu erau lucruri simple: miros de lemn ars, căldura odăii, glasuri joase și tihna unei case în care fiecare obiect își avea locul și rostul. Aveam atunci certitudinea simplă că lumea mea era întreagă și că, sub privirea Maicii Domnului, nimic rău nu se putea apropia prea mult.
Dar timpul nu lasă nimic neschimbat. Unele porți erau închise, unele case tăceau, iar ferestrele altora nu mai luminau. Ulița părea mai îngustă, grădinile mai rare, iar dealurile, deși aceleași, purtau asupra lor o tristețe pe care copilul de odinioară nu ar fi putut-o pricepe. Și totuși, în ploaia aceea de toamnă, satul nu era părăsit. Trăia mai departe prin mirosul de lemn ars, prin fumul ridicat dintre acoperișuri, prin frunzele lipite de lut și prin pașii mei întorși acasă.
Când ploaia s-a potolit, de pe streșini au început să cadă picături rare. În grădină se ridica un abur ușor, iar lumina de sfârșit de zi se strecura printre nori, atingând ulița ca o mângâiere. Pe fiecare frunză ruginită tremura câte o picătură limpede, în care se răsturna cerul.
Atunci am înțeles, mai bine decât altădată, bucuria ploii de toamnă. Nu era bucuria seninului, nici a unei lumi tinere și nepieritoare. Era bucuria întoarcerii, a lucrurilor care, deși schimbate, încă își păstrează sufletul. Era bucuria de a-l regăsi, pentru o clipă, pe copilul care am fost: stând la poarta casei, cu ochii mari, privind ploaia cum cade peste frunzele ruginii, în timp ce, undeva, în odaia caldă, lampa aprinsă veghea lângă icoana Maicii Domnului și a Pruncului Iisus.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
