CRONICILE LUI COSTE. Pârâul bălților și sirena copilăriei
În spatele grădinii copilăriei mele, acolo unde gardul se termina și începea lumea fără nume a ierburilor înalte, curgea uneori un pârâiaș. Nu era un pârâu adevărat, cu vad larg și apă statornică, ci o apă de trecere, născută din ploi îndelungi și din zăpezile care se topeau primăvara pe coastele dealurilor. Aduna picăturile cerului, izvoarele mici de suprafață și lacrimile pământului, apoi cobora, grăbit ori liniștit, spre valea Cioltului.
De la izvorul lui principal până la locul în care se vărsa în vale nu erau mai mult de doi kilometri. Dar copilăria nu măsoară lumea cu pasul, nici cu harta. Pentru copilul care am fost, pârâul acela avea lungimea unei țări fermecate. Fiecare cot al apei era un hotar, fiecare rădăcină ieșită din mal era treapta unei porți împărătești, fiecare umbră ascunsă sub sălcii putea fi culcușul unui zmeu sau locul de odihnă al unei Ilene Cosânzene.
Pe amândouă malurile creștea o vegetație deasă, parcă lăsată acolo ca să păzească taina apei. Sălciile își plecau pletele verzi până aproape de luciu, frasinii vegheau din înalt, iar ierburile, înalte și dese, se legănau ca o mare mică în bătaia vântului. Primăvara, totul mirosea a pământ umed și a frunze tinere; vara, locul se umplea de zumzete, de greieri și de lumina frântă printre ramuri. Acolo, lumea oamenilor rămânea departe. Nu se mai auzeau decât apa, insectele și, uneori, bătăile inimii mele, când îmi închipuiam că în adânc se mișcă ceva nevăzut.
Mergeam aproape zilnic la pârâiașul lin. Acolo îmi făceam mori de apă, din bețe, scândurele și bucăți de tablă adunate cu grijă. Le așezam în albie ca pe niște mașinării importante, le potriveam în calea curentului și așteptam clipa în care roata începea să se învârtă. Era o bucurie pe care n-o pot explica decât celor care au avut, cândva, un râu mic al lor. În mișcarea aceea modestă a roților vedeam izbânda mea asupra apei, dar și o înțelegere tainică între mine și pârâu.
Priveam peștișorii mici, poate veniți din valea Cioltului, vale care, pe atunci, nu seca niciodată. Îi urmăream cum se strecurau prin apa limpede, printre fire de iarbă, pietricele și umbrele frunzelor. Ascultam greierii și mă gândeam că fiecare loc are muzica lui, numai că oamenii mari nu mai au răbdare să o audă. Pârâul belților avea muzica apei mărunte, a frunzelor ude și a verilor care păreau că nu se vor termina.
Într-o după-amiază, bunicul m-a întrebat ce fac eu, de mă duc aproape în fiecare zi acolo. I-am răspuns cu gravitatea unui copil care crede că toate descoperirile lui sunt de cea mai mare însemnătate. I-am spus că, într-un frasin, o pereche de grauri își făcuse cuib. I-am povestit despre mica adâncitură de la rădăcina unei sălcii, unde zglăvocile își depuseseră icrele. I-am descris apoi, cu mândrie, cele zece mori de apă pe care le construisem și le instalasem pe cursul pârâului.
M-a ascultat fără să mă întrerupă. Apoi a zâmbit, cu acel zâmbet al bunicilor care nu râde de copil, ci îi păzește lumea.
— Dar o sirenă n-ai văzut pe acolo? m-a întrebat el.
Pentru bunicul meu fusese, poate, doar o glumă. O vorbă aruncată ca să îmi mai aprindă imaginația. Pentru mine, însă, întrebarea a căzut ca o piatră în apa liniștită a pârâului și a făcut cercuri care nu s-au mai oprit niciodată.
Ce era o sirenă? Cum arăta? A cui ființă era? Stătea ascunsă sub mal, între rădăcinile sălciilor, și mă privea în timp ce eu îmi potriveam morile?
Bunicul a văzut că mă cuprinsese neliniștea aceea frumoasă a copilului care presimte o minune. Și atunci mi-a spus că sirena fusese, odată, fata unor boieri. Iubea un băiat sărac, un flăcău de om simplu, cu palmele aspre de muncă și cu sufletul curat. Părinții ei nu puteau îngădui o asemenea iubire. Le era rușine de sărăcia lui, ca și cum sărăcia ar fi fost o vină. Așa că au blestemat-o: să rămână pentru totdeauna în apă, departe de lume, nici femeie de-a binelea, nici pește de-a binelea.
Era, mi-a spus bunicul, jumătate femeie și jumătate pește, de o frumusețe care putea ameți privirea. Dar frumusețea ei nu era fericire. În fiecare seară, când apele se linișteau și satul își aprindea luminile, sirena își amintea de băiatul pe care îl iubise și de viața pe care n-o avusese niciodată.
Din când în când, ieșea la mal. Nu ca să sperie oamenii și nici ca să le facă rău, ci ca să caute, printre băieții săraci ai locului, chipul celui pierdut. Îi privea pe cei care munceau, pe cei care nu se rușinau de mâinile lor bătătorite, pe cei care făceau lucruri mici cu răbdare și pricepere. Iar dacă găsea un asemenea copil sau un asemenea flăcău, se întorcea în apă cu dorul puțin mai ușor.
După povestea bunicului, n-am mai privit niciodată pârâul la fel. Am construit și mai multe mori de apă. Le făceam mai drepte, mai încăpătoare, mai frumos așezate în albie. Voiam ca roțile lor să se învârtă fără oprire, ca sirena să le vadă și să înțeleagă că și băieții săraci pot fi harnici. Că pot ridica, din câteva bețe și din apa unui pârâu, o lume întreagă.
N-am văzut-o niciodată. Sau poate că nu am știut s-o recunosc. Poate era tresărirea apei de sub o rădăcină. Poate era o umbră albă fugind prin ierburi. Poate era doar vântul care mișca frunzele sălciilor, iar eu îl ascultam ca pe o șoaptă.
Astăzi, când mă întorc la pârâul bălților, nu mai caut sirena. Caut, mai degrabă, copilul care o aștepta. Îl caut printre frasinii de odinioară, lângă salcia cu adâncitura plină de icre, lângă morile de apă pe care timpul le-a luat, fără îndoială, la vale. Îl caut în glasul bunicului, în zâmbetul lui și în povestea spusă într-o după-amiază obișnuită, care a devenit, fără să știm, o parte din veșnicie.
Poate că asta este, de fapt, sirena copilăriei: nu o făptură cu trup de femeie și coadă de pește, ci acea chemare a locurilor pierdute. Ea ne face să ne întoarcem, iar și iar, spre apa mică din spatele grădinii, spre oamenii care ne-au învățat să visăm și spre anii în care lumea încăpea între două maluri de pârâu.
Iar undeva, în apa pe care memoria o ține limpede, cele zece mori ale mele se învârt și astăzi. Le mișcă nu curentul, ci dorul.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
